Dacă am privi către suferinţă ca spre un înţelept care nu ne face concesii, ci ne întoarce, precum oglinda, reflecţia greşelilor noastre, vom înţelege că vinovaţii pe care-i arătăm cu degetul de-a lungul şi de-a latul lumii trebuie abandonaţi. Asta nu pentru că n-ar fi cu adevărat oameni care fac rău, nu pentru că lumea n-ar fi populată cu ură şi atât de multă suferinţă, ci pentru că a privi către vinovaţii din lume înseamnă a ne perpetua suferinţa, oricare ar fi ea. Constiinta de victimă nu pleacă singură din vieţile noastre, iar agresorii nu dispar din realitate atâta vreme cât luptăm cu agresorii din oglindă şi nu cu cei aflaţi în propria noastră conştiinţă.
A scăpa de victima din noi înşine ar putea fi un prim pas către însănătoşire sufletească, mentală, fizică şi chiar către însănătoşirea mediului nostru de viaţă. Este un pas pe care Ceryl Canfild l-a practicat continuu şi l-a aplicat, indiferent ce anume a făcut pentru propria vindecare.
Cum anume poţi să scapi de victima din tine însuşi? Cum să simţi că nu deteşti un om care te neîndreptăţeşte? Cum să ierţi pe cineva care şi-a luat ce aveai mai scump, cum să accepţi că un om iubit te-a abandonat, cum să treci peste o mie şi una de situaţii dureroase şi grele, absolut reale ale vieţii, când în tine se ivesc resentimente şi iritări, supărări şi furii în momente banale şi din pricini cât se poate de mărunte? Cum să ierţi şi cum să iubeşti un duşman, cum să vezi în el un învăţător, un maestru sau o binecuvântare, de vreme ce el te trosneşte – parcă iremediabil, voluntar şi fără pic de milă – acolo unde te doare mai rău? Cum să scapi de conştiinţa de victimă, care – odată întreţinută – nu face decât să te scufunde mai adânc, mai intens şi mai grav în starea reală de victimă?
Cum să revenim, oare, la conştiinţa responsabilă şi la credinţă sau la acea percepţie lăuntrică a unei realităţi mai puternice decât orice altceva din lumea exterioară? Căci aici pare a fi esenţa remediului unei boli terminale, în victoria spiritului asupra umanului.
Pentru asta, avem de acceptat faptul că nici o experienţă de viaţă nu vine la noi din întâmplare, iar dacă ea este dureroasă, dacă ne trezeşte fiori, dacă ne face să ne simţim rău, prin orice fel de emoţie negativă ne-ar trezi, să ne amintim că experienţa ne învaţă ceva. Poate am uitat să iertăm, să înţelegem, să acceptăm, să iubim, să tolerăm, să gândim binele, dar – mai ales – propria noastră emoţie negativă ne aminteşte că am uitat să ne dorim binele nouă înşine.
Dacă înţelegem că n-avem ce face cu nimic din lume în lipsa vieţii, devenim capabili să inversăm priorităţile, aşa încât cauzele de supărare, amărăciune şi suferinţă (aceleaşi care ne transformă în victime) să se risipească, şi viaţa să-şi reia în sufletul nostru locul ce i se cuvine: locul întâi.
de Maria Timuc
A scăpa de victima din noi înşine ar putea fi un prim pas către însănătoşire sufletească, mentală, fizică şi chiar către însănătoşirea mediului nostru de viaţă. Este un pas pe care Ceryl Canfild l-a practicat continuu şi l-a aplicat, indiferent ce anume a făcut pentru propria vindecare.
Cum anume poţi să scapi de victima din tine însuşi? Cum să simţi că nu deteşti un om care te neîndreptăţeşte? Cum să ierţi pe cineva care şi-a luat ce aveai mai scump, cum să accepţi că un om iubit te-a abandonat, cum să treci peste o mie şi una de situaţii dureroase şi grele, absolut reale ale vieţii, când în tine se ivesc resentimente şi iritări, supărări şi furii în momente banale şi din pricini cât se poate de mărunte? Cum să ierţi şi cum să iubeşti un duşman, cum să vezi în el un învăţător, un maestru sau o binecuvântare, de vreme ce el te trosneşte – parcă iremediabil, voluntar şi fără pic de milă – acolo unde te doare mai rău? Cum să scapi de conştiinţa de victimă, care – odată întreţinută – nu face decât să te scufunde mai adânc, mai intens şi mai grav în starea reală de victimă?
Cum să revenim, oare, la conştiinţa responsabilă şi la credinţă sau la acea percepţie lăuntrică a unei realităţi mai puternice decât orice altceva din lumea exterioară? Căci aici pare a fi esenţa remediului unei boli terminale, în victoria spiritului asupra umanului.
Pentru asta, avem de acceptat faptul că nici o experienţă de viaţă nu vine la noi din întâmplare, iar dacă ea este dureroasă, dacă ne trezeşte fiori, dacă ne face să ne simţim rău, prin orice fel de emoţie negativă ne-ar trezi, să ne amintim că experienţa ne învaţă ceva. Poate am uitat să iertăm, să înţelegem, să acceptăm, să iubim, să tolerăm, să gândim binele, dar – mai ales – propria noastră emoţie negativă ne aminteşte că am uitat să ne dorim binele nouă înşine.
Dacă înţelegem că n-avem ce face cu nimic din lume în lipsa vieţii, devenim capabili să inversăm priorităţile, aşa încât cauzele de supărare, amărăciune şi suferinţă (aceleaşi care ne transformă în victime) să se risipească, şi viaţa să-şi reia în sufletul nostru locul ce i se cuvine: locul întâi.
de Maria Timuc
Cuvinte care merg direct la suflet, cat adevar in tot ceea ce scrieti ! Va multumesc ca existati !
RăspundețiȘtergereMulţumesc dragă Romica.
RăspundețiȘtergere