„Daca aveţi credinţă cât un bob de muştar veţi spune muntelui acesta să se mute şi el se va muta”
Asta spunea maestrul maeştrilor acum 2000 de ani. El vorbea omenirii în parabole, ca fiecare să înţeleagă mesajul atunci când e pregătit.
Grăuntele de credinţă este, de fapt, grăuntele de comunicare în care suntem cu Dumnezeul interior.
Credinţa este o continuă atenţie asupra raţiunii, adică Spiritul Sfânt din noi să dea raţiunii să ruleze gânduri inspirate pentru a manifesta realiatea, fiindcă Dumnezeu este de altă natură decât existenţa creată şi cunoaşterea Lui Dumnezeu ne cere şi pe noi, în întregime, într-un alt mod de a fi, adică creatori ai realităţii noastre.
“Măsura credinţei este măsura vieţii. Dacă vrea cineva să ştie câtă credinţă are şi cum îi este credinţa de lucrătoare, trebuie să se cerceteze pe sine în privinţa credinţei şi trebuie să ia aminte la viaţa pe care o duce. Viaţa sa este mărturisirea credinţei sale. Deci atâta credinţă avem, câtă manifestăm în viaţă. Dacă nu manifestăm în viaţă credinţa noastră nu avem credinţă, chiar dacă mărturisim că avem credinţă“. (Pr. Teofil Pârâianu)
Credem şi pe măsura credinţei cunoaştem, adică vor apărea situaţii şi evenimente din care vom putea accesa alte informații decât cele dinainte, adică noi ne transformăm şi ne schimbăm mentalitatea şi gândurile cu care operăm în viaţa de zi cu zi.
Pe măsura cunoaşterii iubim pe Dumnezeul central, Dumnezeul din noi şi pe toată creaţia, deoarece prin iubire nu mai suntem în competiţie cu nimeni şi cu nimic, luăm lucrurile aşa cum vin fără să le judecăm şi să le etichetăm în polaritate.
Pe măsura iubirii ajungem să fim fericiţi, pentru că nu mai creem iadul în mintea noastră, deoarece stăpânim vocile din mintea noastră limitată şi devenim liberi de toate prejudecăţile, principiile şi regulile care ne limitează şi ne ţin în închisoare.
Credinţa în Dumnezeul interior rezolvă toate, dar nu le rezolvă în sensul că schimbă situaţiile, ci schimbă poziţiile, adică tu devii conştient că eşti mai mult decât mintea ta, eşti Spirit Sfânt care poate creea tot ce vrea, pentru că el e una cu totul. Ce e de făcut este ca să ne manifestăm ca Sine, care este motorul central al fiinţei noastre şi el comandă minţii şi trupului.
Credinţa este ziditorul a ceea ce pare imposibil pentru mintea umană limitată, adică crezi în puterea nemărginită a Spiritului Sfânt, crezi în partea nevăzută din tine, crezi în omnipotenţa scânteii divine din tine.
“Credinţa este puntea care leagă văzutul de nevăzut. Este adesea tot ce ne rămâne când totul pare a fi împotriva noastră“. (Kevin Todeschi)
Credinţa se întăreşte prin antrenament, exerciţiu, adică lucrând mereu cu mintea noastră, fiind conştient de toate gândurile care circulă prin mintea noastră, adică să nu dăm voie minţii să emită ce vrea ea fără sa fie inspirată de Spiritul Sfânt.
Adevărata credinţă o dată accesată şi experimentată ca adevăr nu poate fi distrusă, chiar dacă uneori datorită unor provocări ne lăsăm “duşi de val” şi cădem în îndoială. Când apare un moment de luciditate spirituală, te trezeşti şi accesezi credinţa din interiorul tău, credinţa pe care ai trăit-o cândva şi începi să manifeşti realitatea respectivă.
Doar în inimile unde nu există iubire egoistă, poate să se nască credinţa care să persiste în toate condiţiile vieţii.
Credinţa e o stare a inimii, adică pe lângă fluxul de conştiinţă emis de minte prin gânduri apare şi un flux de energie care vine din inimă. La asta se referă când spune ”credinţa fără fapte este moartă”, adică faptele vin din trăire, deci când faci ceva implici inima, nu te poti mişca fără să acţionezi din inimă. Adică dacă nu vrei nu poţi să acţionezi prin trăire ci poţi face ceva din minte, mecanic fără suflet. Astfel apare o altă caracteristică necesară în manifestarea credinţei “a vrea”.
Acolo unde este credinţă adevărată nu există frică, deoarece tu eşti împreună cu Sinele tău divin, eşti împreună cu totul, eşti în armonie cu totul, iar frica apare doar atunci când eşti separat de Dumnezeu şi de toată creaţia din Univers.
Autor articol: Ph. Niculina Gheorghiţă
Asta spunea maestrul maeştrilor acum 2000 de ani. El vorbea omenirii în parabole, ca fiecare să înţeleagă mesajul atunci când e pregătit.
Grăuntele de credinţă este, de fapt, grăuntele de comunicare în care suntem cu Dumnezeul interior.
Credinţa este o continuă atenţie asupra raţiunii, adică Spiritul Sfânt din noi să dea raţiunii să ruleze gânduri inspirate pentru a manifesta realiatea, fiindcă Dumnezeu este de altă natură decât existenţa creată şi cunoaşterea Lui Dumnezeu ne cere şi pe noi, în întregime, într-un alt mod de a fi, adică creatori ai realităţii noastre.
“Măsura credinţei este măsura vieţii. Dacă vrea cineva să ştie câtă credinţă are şi cum îi este credinţa de lucrătoare, trebuie să se cerceteze pe sine în privinţa credinţei şi trebuie să ia aminte la viaţa pe care o duce. Viaţa sa este mărturisirea credinţei sale. Deci atâta credinţă avem, câtă manifestăm în viaţă. Dacă nu manifestăm în viaţă credinţa noastră nu avem credinţă, chiar dacă mărturisim că avem credinţă“. (Pr. Teofil Pârâianu)
Credem şi pe măsura credinţei cunoaştem, adică vor apărea situaţii şi evenimente din care vom putea accesa alte informații decât cele dinainte, adică noi ne transformăm şi ne schimbăm mentalitatea şi gândurile cu care operăm în viaţa de zi cu zi.
Pe măsura cunoaşterii iubim pe Dumnezeul central, Dumnezeul din noi şi pe toată creaţia, deoarece prin iubire nu mai suntem în competiţie cu nimeni şi cu nimic, luăm lucrurile aşa cum vin fără să le judecăm şi să le etichetăm în polaritate.
Pe măsura iubirii ajungem să fim fericiţi, pentru că nu mai creem iadul în mintea noastră, deoarece stăpânim vocile din mintea noastră limitată şi devenim liberi de toate prejudecăţile, principiile şi regulile care ne limitează şi ne ţin în închisoare.
Credinţa în Dumnezeul interior rezolvă toate, dar nu le rezolvă în sensul că schimbă situaţiile, ci schimbă poziţiile, adică tu devii conştient că eşti mai mult decât mintea ta, eşti Spirit Sfânt care poate creea tot ce vrea, pentru că el e una cu totul. Ce e de făcut este ca să ne manifestăm ca Sine, care este motorul central al fiinţei noastre şi el comandă minţii şi trupului.
Credinţa este ziditorul a ceea ce pare imposibil pentru mintea umană limitată, adică crezi în puterea nemărginită a Spiritului Sfânt, crezi în partea nevăzută din tine, crezi în omnipotenţa scânteii divine din tine.
“Credinţa este puntea care leagă văzutul de nevăzut. Este adesea tot ce ne rămâne când totul pare a fi împotriva noastră“. (Kevin Todeschi)
Credinţa se întăreşte prin antrenament, exerciţiu, adică lucrând mereu cu mintea noastră, fiind conştient de toate gândurile care circulă prin mintea noastră, adică să nu dăm voie minţii să emită ce vrea ea fără sa fie inspirată de Spiritul Sfânt.
Adevărata credinţă o dată accesată şi experimentată ca adevăr nu poate fi distrusă, chiar dacă uneori datorită unor provocări ne lăsăm “duşi de val” şi cădem în îndoială. Când apare un moment de luciditate spirituală, te trezeşti şi accesezi credinţa din interiorul tău, credinţa pe care ai trăit-o cândva şi începi să manifeşti realitatea respectivă.
Doar în inimile unde nu există iubire egoistă, poate să se nască credinţa care să persiste în toate condiţiile vieţii.
Credinţa e o stare a inimii, adică pe lângă fluxul de conştiinţă emis de minte prin gânduri apare şi un flux de energie care vine din inimă. La asta se referă când spune ”credinţa fără fapte este moartă”, adică faptele vin din trăire, deci când faci ceva implici inima, nu te poti mişca fără să acţionezi din inimă. Adică dacă nu vrei nu poţi să acţionezi prin trăire ci poţi face ceva din minte, mecanic fără suflet. Astfel apare o altă caracteristică necesară în manifestarea credinţei “a vrea”.
Acolo unde este credinţă adevărată nu există frică, deoarece tu eşti împreună cu Sinele tău divin, eşti împreună cu totul, eşti în armonie cu totul, iar frica apare doar atunci când eşti separat de Dumnezeu şi de toată creaţia din Univers.
Autor articol: Ph. Niculina Gheorghiţă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*