Iata inca o pendulare specifica conditiei umane. Cele doua expresii aflate intre ghilimelele din titlu sunt doua locuri din noi insine care ne pun in contact cu doua stari si doua moduri de a fi. Le cunoastem cu totii foarte bine. Le avem pe ambele in egala masura, doar ca in anumite momente predomina primul, iar in alte momente celalalt.
In anumite momente suntem in contact cu locul de frica din noi care ne spune ca nu suntem de ajuns, nu avem suficient si nu facem suficient si ca, de fapt, nimic de ceea ce-am putea fi, ce am putea face si ce am putea avea nu ne este suficient. Ca ceilalti ne pot lua ce este al nostru si de aceea trebuie sa ne ferim cat putem si sa ne traim viata cocotati pe zidurile de aparare ale cetatii din noi. Ca suntem intr-o eterna competitie din care trebuie sa iesim intotdeauna pe primul loc, pentru a ne demonstra noua insine ca valoram ceva. Si pentru a demonstra si celorlalti ca existenta noastra nu este atat de neinsemnata pe cat cred ei (sau pe cat credem noi?)
Mai exista insa si alte momente, acelea in care incepem sa intuim prezenta unui loc interior profund si linistit precum adancul nemiscat al unui ocean plin de valuri. Cand ne conectam cu acest loc, dintr-o data, realizam ca totul ne este suficient. Ne devenim suficienti noua insine si toate din jur isi capata un loc bine oranduit. Traim cu certitudinea ca fiecare poate avea suficient si poate fi exact ceea ce vrea sa fie. Incepem sa fim siguri de ceea ce ne apartine si sa ne bucuram de ceea ce apartine celorlalti. Stim ca nimeni nu poate lua ce este al nostru. Devenim recunoscatori pentru ceea ce suntem si pentru ceea ce avem. Si atunci dam ci celor din jur locul care li se cuvine. Numai dupa ce ne-am acordat noua insine un loc bun. Atunci stim ca fiecare are locul sau unic si ca este loc pentru toata lumea. Avem suficient. Avem cat ne trebuie.
Ce se afla insa intre cele doua locuri? Cum ajungem de la unul la celalalt? Cred ca fiecare suflet in parte are un timp pentru a face miscarea de pe taramul nesigurantei pe cel al deschiderii totale fata de viata. Este miscarea sufletului catre abundenta vietii. Abundenta care inseamna nu neaparat sa avem bani multi -desi nu exclude acest lucru- ci sa stim ca avem atat cat ne trebuie. Si ca atunci cand avem nevoie de ceva, cu siguranta vom primi.
Cred ca un astfel de moment vine numai dupa ce ne-am zbatut suficient timp, luptandu-ne cu noi insine, in fiecare clipa, pentru mai mult. Numai dupa o zbatere intensa poate veni nevoia de a ne opri. Si dupa ce ne oprim doar pentru o singura clipa si privim cu sinceritate in interiorul nostru, avem sansa sa simtim ca tot ce avem nevoie este deja acolo. Si ca ne este suficient. Ca viata noastra ne este suficienta, ca noi suntem cei potriviti pentru viata noastra si viata noastra este cea potrivita pentru noi.
Si mai cred ca acest minunat moment de realizare a acestui lucru poate poposi in noi tot prin copilul nostru interior, pe care il iubim atat de mult si de care uitam atat de des. El este cel care stie cum e sa simti ca nu-ti lipseste nimic atunci cand, aflat la sanul mamei, are certitudinea ca nimic nu i se poate intampla. Pentru ca el are tot ceea ce ii trebuie. Acolo, in locul sigurantei primoridiale si al dragostei celei dintai putem gasi certitudinea dupa care tanjim atat de mult: aceea ca avem suficient si ca suntem suficient.
Asa ca, intreaba-ti acum copilul interior: “De ce ai nevoie ca sa simti din nou acel loc de liniste si de impacare absoluta?” Si ofera-i ce are nevoie. Fii mama lui pentru cateva clipe. Tine-l la sanul tau si spune-i in soapta:
In anumite momente suntem in contact cu locul de frica din noi care ne spune ca nu suntem de ajuns, nu avem suficient si nu facem suficient si ca, de fapt, nimic de ceea ce-am putea fi, ce am putea face si ce am putea avea nu ne este suficient. Ca ceilalti ne pot lua ce este al nostru si de aceea trebuie sa ne ferim cat putem si sa ne traim viata cocotati pe zidurile de aparare ale cetatii din noi. Ca suntem intr-o eterna competitie din care trebuie sa iesim intotdeauna pe primul loc, pentru a ne demonstra noua insine ca valoram ceva. Si pentru a demonstra si celorlalti ca existenta noastra nu este atat de neinsemnata pe cat cred ei (sau pe cat credem noi?)
Mai exista insa si alte momente, acelea in care incepem sa intuim prezenta unui loc interior profund si linistit precum adancul nemiscat al unui ocean plin de valuri. Cand ne conectam cu acest loc, dintr-o data, realizam ca totul ne este suficient. Ne devenim suficienti noua insine si toate din jur isi capata un loc bine oranduit. Traim cu certitudinea ca fiecare poate avea suficient si poate fi exact ceea ce vrea sa fie. Incepem sa fim siguri de ceea ce ne apartine si sa ne bucuram de ceea ce apartine celorlalti. Stim ca nimeni nu poate lua ce este al nostru. Devenim recunoscatori pentru ceea ce suntem si pentru ceea ce avem. Si atunci dam ci celor din jur locul care li se cuvine. Numai dupa ce ne-am acordat noua insine un loc bun. Atunci stim ca fiecare are locul sau unic si ca este loc pentru toata lumea. Avem suficient. Avem cat ne trebuie.
Ce se afla insa intre cele doua locuri? Cum ajungem de la unul la celalalt? Cred ca fiecare suflet in parte are un timp pentru a face miscarea de pe taramul nesigurantei pe cel al deschiderii totale fata de viata. Este miscarea sufletului catre abundenta vietii. Abundenta care inseamna nu neaparat sa avem bani multi -desi nu exclude acest lucru- ci sa stim ca avem atat cat ne trebuie. Si ca atunci cand avem nevoie de ceva, cu siguranta vom primi.
Cred ca un astfel de moment vine numai dupa ce ne-am zbatut suficient timp, luptandu-ne cu noi insine, in fiecare clipa, pentru mai mult. Numai dupa o zbatere intensa poate veni nevoia de a ne opri. Si dupa ce ne oprim doar pentru o singura clipa si privim cu sinceritate in interiorul nostru, avem sansa sa simtim ca tot ce avem nevoie este deja acolo. Si ca ne este suficient. Ca viata noastra ne este suficienta, ca noi suntem cei potriviti pentru viata noastra si viata noastra este cea potrivita pentru noi.
Si mai cred ca acest minunat moment de realizare a acestui lucru poate poposi in noi tot prin copilul nostru interior, pe care il iubim atat de mult si de care uitam atat de des. El este cel care stie cum e sa simti ca nu-ti lipseste nimic atunci cand, aflat la sanul mamei, are certitudinea ca nimic nu i se poate intampla. Pentru ca el are tot ceea ce ii trebuie. Acolo, in locul sigurantei primoridiale si al dragostei celei dintai putem gasi certitudinea dupa care tanjim atat de mult: aceea ca avem suficient si ca suntem suficient.
Asa ca, intreaba-ti acum copilul interior: “De ce ai nevoie ca sa simti din nou acel loc de liniste si de impacare absoluta?” Si ofera-i ce are nevoie. Fii mama lui pentru cateva clipe. Tine-l la sanul tau si spune-i in soapta:
“Aici totul este de ajuns. Iar tu esti exact ceea ce trebuie sa fii, faci exact ce trebuie sa faci si ai exact cat trebuie sa ai.”
Da mai departe.ro
Da mai departe.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*