Intr-o lume unde toti si toate sunt in dezbinare, casatoria e locul unde doi oameni, multumita faptului ca s-au indragit unul pe celalalt, devin una; locul unde se termina dezbinarea, unde incepe infaptuirea vietii in unire. Si in aceasta consta cea mai mare minune a relatiilor omenesti: doi devin dintr-o data o singura personalitate; dintr-o data, doua persoane, intrucat s-au indragit una pe alta si s-au acceptat una pe alta pana la capat, desavarsit, ajung ceva mai mare decat o pereche, decat pur si simplu doi oameni - ajung una.
A trai in dezbinare este chinuitor, este greu, iar impreuna este usor, este ceva cu care suntem deprinsi. Interesele intelectuale, gusturile se deosebesc, si, ca atare, este foarte usor sa-ti spui: "vreau sa traiesc prin ceea ce ma intereseaza: unii traiesc pentru castig, altii pentru cultura, altii cauta un ideal, insa eu sunt o unitate autosuficienta, imi sunt de ajuns eu insumi…”. De fapt insa, aceasta naste dezagregarea societatii, dezagregarea umanitatii. In ultima instanta, nu mai ramane nimic din minunata unire care ar fi putut sa fie intre oameni. Si casatoria reprezinta minunea refacerii unitatii acolo unde aceasta nu poate fi refacuta prin puterile omenesti.
Taina iubirii fata de om incepe in clipa cand ne uitam la el fara dorinta de a-l poseda, fara dorinta de a stapani asupra lui. Cand ma aflu fata in fata cu un om pe care il vad cu ochii iubirii, nu cu ochii nepasarii sau cu ai urii, atunci ma impartasesc de omul acela, intre noi incepe ceva comun, o viata comuna. Receptarea omului are loc la o profunzime care se afla dincolo de cuvinte, dincolo de emotii. Un credincios ar zice: "Cand il vad pe om in aceasta lumina, in lumina iubirii curate, vad in el chipul lui Dumnezeu, o icoana”.
Cat de des nu se intampla ca celui indragostit sa i se spuna: "Ce ai gasit la el? Ce ai gasit la ea?” - si omul da raspunsul absolut delirant: "Dar nu vezi ce minunata este, ce frumos este?” Si se dovedeste ca, da, asa si este, omul cu pricina e minunat, pentru ca cel care iubeste vede frumusetea, iar cel care nu iubeste, sau e nepasator, sau uraste vede doar ranile. Este extrem de important sa ne amintim ca dragostea este realista pana la capat, ca ea il cuprinde in intregime pe om si ca ea vede, ea este vazatoare, insa in loc sa osandeasca, in loc sa se lepede de om, ea plange pentru schilodirea lui si este gata sa isi dea viata pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat sa fie indreptat si tamaduit.
Casatoria trupeasca reprezinta, dupa invatatura unuia dintre Parintii Bisericii, o taina asemenea Euharistiei, impartasirii credinciosilor. In ce sens? In acela ca in Euharistie, prin puterea lui Dumnezeu, prin minunea iubirii care uneste si a credintei reciproce, credinciosul si Hristos devin una. Si in casnicie (bineinteles, la alt nivel si in alt fel), datorita credintei reciproce si a iubirii reciproce, doi oameni depasesc orice dezbinare si devin o singura fiinta, o singura personalitate in doua persoane. Cei doi se raporteaza unul la celalalt ca la ceva sfant si preschimba toate relatiile lor, inclusiv cele trupesti, intr-o taina, in ceva care se inalta mai presus de pamant si se ridica la vesnicie.
Intr-un vechi manuscris al Evangheliei este un pasaj unde Hristos este intrebat: "Cand va veni imparatia lui Dumnezeu?” Si Hristos raspunde: "imparatia lui Dumnezeu a venit deja acolo unde nu mai sunt doi, ci unul…”.
Credinciosii, ca si necredinciosii, sunt ingrijorati in zilele noastre de lipsa de trainicie a casatoriilor si de suferinta pe care aceasta lipsa de trainicie o aduce atat sotilor, cat si copiilor. Multi sunt ingrijorati de dezagregarea familiilor si de lipsa de bucurie a vietii familiale, lipsa de bucurie care domneste acum peste tot. Asta se intampla, intr-o anumita masura, deoarece idealul casatoriei, ce exista candva, a devenit acum de neinteles pentru oameni. Multi privesc casatoria pur si simplu ca pe o intelegere particulara. Ei se simt oameni aparte, in afara societatii, si ca atare li se pare ca au dreptul sa se poarte asa cum vor.
Multi privesc casatoria din punct de vedere pur social-politic. In acest caz, familia devine nu mai mult decat o particica, o foarte mica particica din aparatul social-politic, care ii impune o povara considerabila, iar aceasta povara este cateodata cu neputinta de suportat. Daca e sa aprofundam cauzele acestui fapt sau felul cum oamenii se casatoresc in ziua de astazi, ei ar putea fi impartiti, si se pare, in cateva categorii.
Unii se casatoresc (mai bine zis traiesc impreuna) pentru ca se plac, pentru ca intre ei exista o atractie fizica sau psihologica. Acestia nu cauta in casatorie infaptuirea vreunui scop, nu vor sa ajunga undeva, li se pare ca daca pot sa se satisfaca unul pe celalalt trupeste ori sufleteste au obtinut deja totul. Pentru asta ei nu cauta nici binecuvantarea lui Dumnezeu, nici sa se incorporeze in societatea omeneasca si sa aduca in ea ceva nou.
Altii cauta casatoria pentru ca intre ei exista o potrivire sufleteasca, trupeasca, dar totodata au si un ideal in comun. Ei vor sa stea nu fata catre fata, ci umar la umar; nu vor sa isi petreaca viata in contemplare reciproca si in satisfacere reciproca, ci vor sa paseasca impreuna in viata si sa creeze viata. In functie de convingerile lor, unii - cei necredinciosi - vor construi o societate fara Dumnezeu, insa vor cauta in ea toata profunzimea accesibila lor in privinta omului; altii - cei credinciosi - vor cauta o alta dimensiune.
Unii cred pur si simplu intr-o divinitate nedefinita, intr-o putere suprema, si pe de o parte vor cauta binecuvantarea acestei puteri, un cuvant bun spus in numele acestei divinitati, iar pe de alta se vor gandi cum sa creeze o casatorie care sa fie mai mare decat omul, care sa fie atat de mare, incat sa devina atotomeneasca.
Cei ce cred intr-un Dumnezeu definit (acum voi vorbi din punctul de vedere al crestinului) vor cauta infaptuirea casatoriei dupa modelele care ni s-au dat in Biserica crestina: casatoria ca unire, casatoria ca imagine a vietii vesnice - pe care poate ca cel mai bine a exprimat-o scriitorul francez Gabriel Marcel . Acesta scrie: "A-i spune omului: te iubesc inseamna a-i spune: vei trai vesnic, niciodata nu vei muri…”.
Mitropolitul Antonie de Suroj
A trai in dezbinare este chinuitor, este greu, iar impreuna este usor, este ceva cu care suntem deprinsi. Interesele intelectuale, gusturile se deosebesc, si, ca atare, este foarte usor sa-ti spui: "vreau sa traiesc prin ceea ce ma intereseaza: unii traiesc pentru castig, altii pentru cultura, altii cauta un ideal, insa eu sunt o unitate autosuficienta, imi sunt de ajuns eu insumi…”. De fapt insa, aceasta naste dezagregarea societatii, dezagregarea umanitatii. In ultima instanta, nu mai ramane nimic din minunata unire care ar fi putut sa fie intre oameni. Si casatoria reprezinta minunea refacerii unitatii acolo unde aceasta nu poate fi refacuta prin puterile omenesti.
Taina iubirii fata de om incepe in clipa cand ne uitam la el fara dorinta de a-l poseda, fara dorinta de a stapani asupra lui. Cand ma aflu fata in fata cu un om pe care il vad cu ochii iubirii, nu cu ochii nepasarii sau cu ai urii, atunci ma impartasesc de omul acela, intre noi incepe ceva comun, o viata comuna. Receptarea omului are loc la o profunzime care se afla dincolo de cuvinte, dincolo de emotii. Un credincios ar zice: "Cand il vad pe om in aceasta lumina, in lumina iubirii curate, vad in el chipul lui Dumnezeu, o icoana”.
Cat de des nu se intampla ca celui indragostit sa i se spuna: "Ce ai gasit la el? Ce ai gasit la ea?” - si omul da raspunsul absolut delirant: "Dar nu vezi ce minunata este, ce frumos este?” Si se dovedeste ca, da, asa si este, omul cu pricina e minunat, pentru ca cel care iubeste vede frumusetea, iar cel care nu iubeste, sau e nepasator, sau uraste vede doar ranile. Este extrem de important sa ne amintim ca dragostea este realista pana la capat, ca ea il cuprinde in intregime pe om si ca ea vede, ea este vazatoare, insa in loc sa osandeasca, in loc sa se lepede de om, ea plange pentru schilodirea lui si este gata sa isi dea viata pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat sa fie indreptat si tamaduit.
Casatoria trupeasca reprezinta, dupa invatatura unuia dintre Parintii Bisericii, o taina asemenea Euharistiei, impartasirii credinciosilor. In ce sens? In acela ca in Euharistie, prin puterea lui Dumnezeu, prin minunea iubirii care uneste si a credintei reciproce, credinciosul si Hristos devin una. Si in casnicie (bineinteles, la alt nivel si in alt fel), datorita credintei reciproce si a iubirii reciproce, doi oameni depasesc orice dezbinare si devin o singura fiinta, o singura personalitate in doua persoane. Cei doi se raporteaza unul la celalalt ca la ceva sfant si preschimba toate relatiile lor, inclusiv cele trupesti, intr-o taina, in ceva care se inalta mai presus de pamant si se ridica la vesnicie.
Intr-un vechi manuscris al Evangheliei este un pasaj unde Hristos este intrebat: "Cand va veni imparatia lui Dumnezeu?” Si Hristos raspunde: "imparatia lui Dumnezeu a venit deja acolo unde nu mai sunt doi, ci unul…”.
Credinciosii, ca si necredinciosii, sunt ingrijorati in zilele noastre de lipsa de trainicie a casatoriilor si de suferinta pe care aceasta lipsa de trainicie o aduce atat sotilor, cat si copiilor. Multi sunt ingrijorati de dezagregarea familiilor si de lipsa de bucurie a vietii familiale, lipsa de bucurie care domneste acum peste tot. Asta se intampla, intr-o anumita masura, deoarece idealul casatoriei, ce exista candva, a devenit acum de neinteles pentru oameni. Multi privesc casatoria pur si simplu ca pe o intelegere particulara. Ei se simt oameni aparte, in afara societatii, si ca atare li se pare ca au dreptul sa se poarte asa cum vor.
Multi privesc casatoria din punct de vedere pur social-politic. In acest caz, familia devine nu mai mult decat o particica, o foarte mica particica din aparatul social-politic, care ii impune o povara considerabila, iar aceasta povara este cateodata cu neputinta de suportat. Daca e sa aprofundam cauzele acestui fapt sau felul cum oamenii se casatoresc in ziua de astazi, ei ar putea fi impartiti, si se pare, in cateva categorii.
Unii se casatoresc (mai bine zis traiesc impreuna) pentru ca se plac, pentru ca intre ei exista o atractie fizica sau psihologica. Acestia nu cauta in casatorie infaptuirea vreunui scop, nu vor sa ajunga undeva, li se pare ca daca pot sa se satisfaca unul pe celalalt trupeste ori sufleteste au obtinut deja totul. Pentru asta ei nu cauta nici binecuvantarea lui Dumnezeu, nici sa se incorporeze in societatea omeneasca si sa aduca in ea ceva nou.
Altii cauta casatoria pentru ca intre ei exista o potrivire sufleteasca, trupeasca, dar totodata au si un ideal in comun. Ei vor sa stea nu fata catre fata, ci umar la umar; nu vor sa isi petreaca viata in contemplare reciproca si in satisfacere reciproca, ci vor sa paseasca impreuna in viata si sa creeze viata. In functie de convingerile lor, unii - cei necredinciosi - vor construi o societate fara Dumnezeu, insa vor cauta in ea toata profunzimea accesibila lor in privinta omului; altii - cei credinciosi - vor cauta o alta dimensiune.
Unii cred pur si simplu intr-o divinitate nedefinita, intr-o putere suprema, si pe de o parte vor cauta binecuvantarea acestei puteri, un cuvant bun spus in numele acestei divinitati, iar pe de alta se vor gandi cum sa creeze o casatorie care sa fie mai mare decat omul, care sa fie atat de mare, incat sa devina atotomeneasca.
Cei ce cred intr-un Dumnezeu definit (acum voi vorbi din punctul de vedere al crestinului) vor cauta infaptuirea casatoriei dupa modelele care ni s-au dat in Biserica crestina: casatoria ca unire, casatoria ca imagine a vietii vesnice - pe care poate ca cel mai bine a exprimat-o scriitorul francez Gabriel Marcel . Acesta scrie: "A-i spune omului: te iubesc inseamna a-i spune: vei trai vesnic, niciodata nu vei muri…”.
Mitropolitul Antonie de Suroj
Sursa aici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*