Crizele sufletului

Câteva gânduri despre crizele sufletului

1. Criza in general

Sunt momente in viata cand trebuie sa te opresti, sa stai si sa cugeti la ce ai facut pana acum si, mai ales, la ce ai de facut de acum inainte. Te pomenesti intr-un punct al existentei proprii in care nu stii cum ai ajuns si, mai ales, nu stii ce sa faci mai departe. E o stare de criza care se desfasoara intre paralizie si deruta, nu poti sa faci nimic, doar stai si cugeti la cauzele raului care te curpinde, nestiind prea bine incotro ar fi mai bine sa o apuci.

De obicei suntem prinsi intr-un activism care nu ne lasa timp de reflectie, de problematizari si de indoieli asupra rosturilor noastre mai profunde, asupra intrebarilor simple si fundamentale care ar trebui sa ne ghideze viata. Acestea sunt ca un fundal care niciodata nu e interogat asa cum trebuie. Nu pentru ca indeletnicirile in care suntem prinsi ne-ar ocupa tot timpul disponibil, ci pentru ca, odata ce ne predam timpul si mintea catorva activitati, ne gasim un sens, directia de urmat. Suntem ca o racheta care, odata lansata si pusa pe orbita, isi urmeaza traiectoria atata timp cat are combustibil. Nu mai stim sa ne pastram o rezerva, sa fim dilematici si interogativi, sa vedem viata in complexitatea ei debordanta.

Ne primim un sens de la viata, de la circumstantele in care suntem prinsi, il luam de bun si defilam cu el inainte pana cand, cumva, realizam lipsa de rost a tot si a toate. Suntem pusi pe o directie pe care am ales-o mai mult sau mai putin, dar ajungem la un moment dat sa ne dam seama ca ceea ce facem nu ne reprezinta, ca nu suntem noi in actele noastre. Un „A quoi bon” sfasietor care vine sa puna sub semnul intrebarii intreaga noastra existenta, tot ce parea clar si de la sine inteles. Ne intrebam unde am gresit, ce se intampla cu noi, de ce lucrurile nu au orientarea pe care banuiam noi ca o au, sau pe care am fi vrut sa o aiba. In momentul in care nu ne mai lasam vrajiti de farmecul vietii, de puterea de atractie a aparentelor apare asa, o stare de sastisire, de pilctis generalizat.

Daca ne-am adanci in aceasta criza poate ca am fi salvati. Dar arareori suntem in stare sa o facem. Respingem suferinta instinctiv, iar aceasta punere sub semnul indoielii a intregii vieti e o suferinta cumplita, daca e traita asa cum se cuvine. Treburile zilnice, diferite urgente care ni se impun ne ocupa mintea si timpul pentru a ne salva de confruntarea cu noi insine, amana subiectul crizei pana cand acesta se pierde, nu mai are pregnanta de la inceput. Rutina zilnica se reinstaleaza treptat, dar acum stiind ca e o simpla rutina, ca nimic nu vine sa ne salveze daca noi nu vrem sa fim salvati. O criza ne face un pic mai intelepti, mai resemnati, mai constienti de limitele proprii, ne aduce mai aproape de realitatea noastra interioara, dar rareori poate sa ne smulga din ţâţâni, sa ne indrepte viata pe un alt fagas.

Ne lasam prinsi in diversele actiuni ale vietii stiind, de la o varsta incolo, ca sunt inutile, ca trecutul s-a transformat in neant, ca viitorul, de asemeni, va deveni neant, dar nestiind cum si nemaiavand energia de a ne desprinde de pe orbita propriei vieti.

Dumnezeu ne mai trimite din cand in cand cate un bobarnac care sa ne scoata de pe traiectoria pe care am fost plasati, pe care, mai bine spus, am ingaduit sa fim plasati, caci tot ce ni se intampla are incuviintarea noastra, provine dintr-o libertate originara pe care am reusit sa o delegam definitiv stihiilor care ne domina. Ne gasim atunci in deruta si, de obicei, nu stim sa reactionam. Daca insa o facem e sansa mantuirii noastre.

2. Criza credintei

Exista putinta unei crize si inauntrul credintei. Atunci cand constati ca distanta dintre gura si mana este imensa, ca primesti o invatatura pe care nu poti sa o pui in practica. Te instalezi intr-o rutina a prezentei minunate care devine, in ultima instanta, o rutina ca oricare alta. Constati, dupa un numar de ani, ca nu tu traiesti, ca altcineva traieste viata ta, ca esti inca la suprafata lucrurilor. Pana la urma nu mai pricepi nimic si te uiti prostit la spectacolul lumii, intrebandu-te unde ai gresit de se surpa toate in jurul tau. Pe Dumnezeu il invoci in rugaciunea citita zilnic, in slujbele la care participi, dar vezi ca e o rugaciune facuta in gol, ca tu ramai acelasi, ca Dumnezeu este departe si va ramane si de acum incolo departe. Ai vrea sa te minti ca lucrurile sunt in regula, dar stii ca nu are rost, ai vrea sa iesi din tine insuti, dar nu stii cum sa o faci. Lucrurile sunt simple si, concomitent, imposibil de rezolvat. Dumnezeu este infinit de aproape de tine dar tu esti infinit de departe de El.

In definitiv nu suntem in stare sa ne traim crizele. Omul este, am stiut asta inca din tineretile mele, o fiinta frivola, adica incapabila sa duca pana la capat, pana la ultimele consecinte posibile trairile sale, sa traga concluziile care se impun. De ce? Asa suntem noi facuti, indiferent daca ne place sau nu. Dar, daca ne gandim putin vedem ca e o grija a lui Dumnezeu fata de om aici.

Suntem materie si suflet, iar materia din noi ajunge sa-si spuna, intotdeauna, cuvantul. Ca paranteza, un predicator contemporan spunea ca, crestinismul este singurul materialism veritabil, pentru ca vede un pamant nou si un cer nou, care vor fi vesnice. Materialismul clasic este, de fapt, nihilism: totul piere, se distruge in timp, in ultima instanta materia insasi ajunge neant la sfarsitul veacurilor, universul izvoraste inexplicabil dintr-un nimic, dureaza ceva timp, apoi reintra, printr-o aceeasi absurditate, in neantul din care iesise.

Pentru ca suntem (si) materie suntem feriti de caderea definitiva si irevocabila, ca aceea a lui Lucifer. Carnea noastra ne intoarce din hotararile noastre, le face mai blande, mai moi. Ca sa dau un exemplu: pot fi in cea mai cumplita criza existentiala, daca imi place, sa zicem, fasolea cu carnati si servesc o portie, ma voi simti mai bine, oricat de mult as vrea eu sa neg asta. E un ridicol in tot ce avem noi mai maret in viata, pe care ori il simtim singuri, cu autoironie intelegatoare, ori il simt altii, si atunci ajungem de rasul tuturor.

Avem nevoie de materie, suntem materie, chiar daca asta ne face frivoli, pentru ca numai astfel suntem umani si putem sa regasim calea binelui atunci cand am pierdut-o. Materia, carnea noastra, viscerele, sunt o pavaza in fata adancirii in raul absolut. Faptul ca nu are materie, ca nu exista nicio piedica in calea lui, il face pe Satan sa nu se mai poata abate de la rau, odata ce a apucat pe calea aceasta. Dar noi ne putem intoarce: un somn bun ne poate slabi indarjirea impotriva cuiva care ne-a gresit, o boala grea ne imblanzeste ura fata de cei ce ne-au gresit, apropierea mortii ne face sa iertam. Moartea insasi e bariera ultima si definitiva in calea perpetuarii raului.

Faptul ca suntem (si) materie ne e repetat adesea de Dumnezeu care a luat chip de om. Dupa ce invie pe fiica lui Iair le spune celor din jur sa-i dea sa manance (Marcu 5, 43), aceasta fiind proba cea mai concludenta a faptului ca era din nou faptura cu viata in ea. Iisus, in cursul vietii pamantesti, a transformat apa in vin pentru petrecerea nuntasilor, a participat la ospete cu vamesii si cu prostituatele, ceea ce i-a atras critica fariseilor rigoristi. Iar dupa invierea Sa a cerut sa manance si i s-a dat fagure de miere si peste. Daca Dumnezeu si-a asumat materia, atunci cu atat mai mult trebuie sa o facem si noi, si sa fim constienti ca limita noastra este si sansa noastra. Doar ceea ce ne tine legati de pamant ne poate permite sa ne avantam catre cer, sa nu plutim bezmetici prin spatii intermediare si indefinite.

3. Cauzele crizelor

Prima si cea mai importanta cauza a crizelor este individualismul. Pana prin secolul al XVII-lea oamenii din Occident nu aveau crize, iar prin tarile romane si prin partile prin care randuielile traditionale s-au pastrat cat de cat integre astfel incat sa dea un sens societatii umane, pana foarte aproape de timpurile noastre. In aceste locuri omul era prins, facea parte dintr-un tot organic care ii dadea sens si ii spunea incotro sa o apuce.

Acum omul este un simplu individ, un atom despartit de restul trupului, dar nu din propria vointa. Omul este condamnat la individualism, asta i se spune, asa este educat inca de mic, nu prea stie cum sa fie altfel decat individualist. Si daca ar vrea sa regaseasca legaturile, firesti altadata, care ii tineau pe oameni laolalta in epocile traditionale, tot n-ar avea cu cine sa inchege astfel de legaturi, caci nimeni nu le mai intelege si nimeni nu mai este dispus sa se mai implice in ele.

Ca o paranteza, in cultura occidentala, care a devenit de destul de mult timp o cultura globala, individualismul a devenit o valoare in sine, asociata cu liberalismul si democratia, in timp ce toate formele de organizare traditionale sunt tratate de-a valma, ca forme incipiente ale totalitarismului, lucru complet fals. Atunci cand individualismul nu mai este problematizat, ci dat ca solutie sigura si propus oricarei societati, avem de-a face cu o mare saracire a campului de alegeri posibile ale oamenilor. E adevarat ca, in conditiile date de lumea in care traim, nu mai putem fi decat moderni, dar asta nu trebuie sa ne faca sa negam variantele traditionale de convietuire.

Astfel e normal ca, la anumite intervale de timp, omul sa se simta singur, lipsit de repere, nestiind incotro s-o mai apuce. Viata noastra se desfasoara intre un serviciu care nu ne da un sens vietii, dar ne ofera banii necesari in vederea risipirii timpului celuilalt, in care vrem sa ne regasim, un timp al loisir-ului. Dupa o munca lipsita de semnificatii la nivelul persoanei ne aruncam in satisfacerea unor hobby-uri care sa ne dea iluzia ca facem ceea ce ne place. Momentele de luciditate ale unei astfel de existente absurde se numesc crize, dar adesea avem grija sa le suprimam prin alcool, prin sex, prin diverse patimi si pasiuni care ne confisca pentru tot restul vietii.

O alta cauza a crizelor este dorinta de implinire a voii proprii, ceea ce este o dezvoltare a individualismului, o preluare a lui in modul meu propriu de viata, o tragere a consecintelor lui practice. Caci daca individualisti suntem pentru ca asa ne programeaza societatea, avand insa putinta de a ne schimba apoi, dorinta de implinire a poftelor este semnul cel mai concludent ca am devenit individualisti pana in maduva oaselor. Singura lege a satisfacerii voii proprii in privinta interactiunilor umane este ca poti sa faci orice iti place pana acolo unde ai deranja dorinta altuia de a face si el ceea ce ii place.

E interesant cum aceasta idee a implinirii voii proprii provine din modificarea unui precept al lui Hristos: „Ci toate cate voiti sa va faca voua oamenii, asemenea si voi faceti lor, ca aceasta este Legea si proorocii.” (Matei 7, 12) In diferenta dintre acestea doua se afla toata degradarea vietii plecata de la crestinism si ajunsa in contemporanietate. Hristos ne propune sa ne slujim aproapele facandu-i binele maxim posibil, acela pe care as vrea sa mi-l fac mie insumi. In timp ce noi acum vrem doar sa ne procuram satisfactia maxima noua insine, avand doar grija minimala de a nu deranja. De la trairea jertfelnica pentru aproapele meu ajungem la vietuirea numai pentru sine.

Limita cea mai grosiera a implinirii poftelor este epicureismul lui traieste-ti clipa, simte-te bine, distreaza-te, dupa cum spune un cantec popular la moda „daca astazi nu petreci, spune-mi pentru ce traiesti”. Iar limita de sus este implinirea de sine prin diverse "pretinse spiritualitati" newage-iste care sunt o simpla cautare de sine a omului, o implinire personala in care individualismul este perfect prezervat. Ce le lipseste acestora? De ce, in ciuda satisfacerii poftelor, omul este aruncat, periodic, in crize? „Cel ce-si iubeste viata, O va pierde; dar cel ce-si uraste viata in lumea aceasta, O va pastra pentru viata vesnica” (Ioan 12, 25) Ceea ce spune Hristos aici nu este o sentinta, ci o constatare, o punere in vedere asupra consecintelor optiunilor noastre.

O viata in care nu intram in comuniune cu semenii nostri si nici cu Dumnezeu pentru ca ne urmarim satisfacerea doar a propriilor placeri, fie carnale, fie sufletesti, este o viata ratata, chiar daca pare calma, linistita si implinita in afara. Dumnezeu ne trimite crize din cand in cand ca sa ne trezeasca din acest somn, ne invita la reflectie, ne scoate din autosuficienta. Cauza ultima si definitiva a oricarei crize existentiale, orice intruchipari particulare ar lua aceasta, este absenta lui Dumnezeu. Omul a fost facut pentru impreuna vietuire cu semenii si cu Domnul. Nu se simte bine singur, nu se simte bine cand relatia ceilalti nu e de comuniune.

4. Cei ocoliti de crize

Sunt categorii de oameni de care crizele nu se ating niciodata, care sunt ocoliti de sansa de a se framanta sufleteste. Mai intai, sunt cei foarte superficiali, care traiesc la epiderma existentei, fara sa problematizeze ceva, fara sa fie constienti de modul cum vietuiesc si de ce o fac. Acestia suntem majoritatea locuitorilor planetei. Iar daca avem cumva pretentia ca putem mai mult, sufleteste vorbind, sa nu uitam ca si noi, prin frivolitatea constitutiva a fiintei umane, tot superficiali suntem.

Apoi sunt cei foarte patimasi, care fiind acaparati de pasiunile lor, nu au ragazul de a se ocupa de locurile de profunzime ale sufletului. Cand te gandesti mai mereu (si cu atat mai mult cand esti in acele stari) fie la betie, fie la curvie, fie la cheful planuit din timp, nu iti mai pasa de subtirimi ale sufletului, nu mai tii cont de ele, ajungi sa uiti ca ele exista. Un astfel de om se poate certa cu nevasta, sau poate sa sufere cand ia bataie echipa favorita, dar va refuza sa-i fie bantuita mintea de probleme existentiale.

Alta categorie sunt cei ce au la indemana o ideologie cu care despica realul, incercand apoi sa ne explice si noua, celor ignoranti, despre cum stau treburile. Poate sa nu fie o ideologie in senul clasic al termenului, asa cum sunt, de pilda, marxismul sau fascismul, ci e suficient sa fie un set de idei prin care explica si interpreteaza complexitatea inepuizabila a realului. E o grila care da raspunsuri la toate, are o interpretare irefutabila a ceea ce se intampla in lume, iti lamureste semnificatia oricarui eveniment major.

In spatiul ortodox autohton este acum la moda o grila apocaliptica de interpretare a semnelor vremurilor. In acest caz, cand mai ai si o misiune „sacra” de indeplinit- aceea de a trezi constiintele- nu te mai incurci cu ambiguitati ale sufletelului. Cand stii ca oculta mondiala vrea sa domine lumea prin intermediul cipurilor implantate la oameni, sau cand stii sensul evenimentelor globale, de la dezvaluirile de pe wikileaks pana la cresterea preturilor din Romania si revoltele din Egipt, cand stii conflictele si crizele care vor fi mult mai bine decat pe cel care au fost, e clar ca nu te mai incurci cu fleacuri.

Oamenii care incarneza o ideologie si-au depasit interesele lor marunte, ei traiesc pentru o cauza care ii depaseste cu mult, de aceea nici nu mai intra in discutie maruntele probleme ale sufletelului.

5. Solutia crizelor

„De ce esti mahnit, suflete al meu, si de ce'n adancul meu ma tulburi? Nadajduieste in Dumnezeu, caci Lui ma voi marturisi; mantuirea feţei mele e Dumnezeul meu.” (Ps 41, 5) Solutia este, in toate si pentru toate, Dumnezeu. Criza nu este un lucru rau in sine. Ea este ca si febra cand esti racit: iti indica o stare si te invita la un tratament care sa te insanatoseasca. Criza nu e rea, cu conditia sa nu ne complacem in ea, caci exista si o placere perversa a suferintei, a auto-damnarii, a plangerii de mila proprie.

Dupa ce i-am enumerat pe toti cei ce fenteaza crizele, mai ramane doar o minoritate care sa le suporte. Ar fi preferabil ca acestia sa le rabde fara aerul unor trairi superioare dar si fara sa se vada ca fiind blestemati.

Criza este, intotdeauna, a singuratatii, mai bine spus a constientizarii singuratatii. Atunci descoperi ca lucrurile, faptele, viata insasi in desfasurarea ei nu are sens. Un dialog imaginar cu un cautator de Dumnezeu: Il intrebi pe Dumnezeu si nu-ti raspunde. Nu-ti raspunde Dumnezeu? Dar de ce ar vorbi neintrebat? Il chemi? Ti se pare ca-L chemi! Tu ai vrea un raspuns ca o desfasurare de argumente, cand raspunsul este, de fapt, o persoana. Dar o persoana care nu se releva asa, oricum si oricui, si nu pentru ca n-ar vrea, ci pentru ca nu am fi noi in stare sa o primim.

Ne ramane doar sa ne stim limitele si sa ne punem nadejdea in Dumnezeu.

autor Paul Curca

http://www.crestinortodox.ro/credinta/crizele-sufletului-124154.html