Probabil unul dintre cele mai folosite şi vehiculate cuvinte. In acelaşi timp însă, şi unul dintre cuvintele cu cele mai numeroase definiri; practic, fiecare persoană are propria înţelegere a acestui cuvânt şi îl foloseşte în consecinţă.Iubirea nu există aproape niciodată singură: ea este întotdeauna conexată cu subiectul iubirii, adică cu cel care iubeşte, şi mai apoi cu obiectul iubirii, adică cu ceea ce subiectul iubeşte (propria persoană, o altă persoană, o situaţie, o divinitate, etc.).
Departe de mine gândul de a căuta măcar o definire a iubirii. Mai mult decât atât, cred că o astfel de căutare este din start sortită eşecului pentru că oamenii vor continua fireşte să simtă ceea ce simt ei, aşa cum simt ei, şi vor prefera să denumească propriile simţiri în acord cu propriile nevoi sau interese. Astfel că uneori, vor denumi iubire acele simţiri care atunci, în acel moment, în acea situaţie sau în acea relaţie, acoperă şi împlineşte nevoia lor de iubire. Şi nimeni nu ar putea surprinde şi îngloba într-o ecuaţie generalizatoare toate acele simţiri individuale, toate acele situaţii şi relaţii.
Şi astfel, oamenii îşi vor transmite unii altora iubire. Iubirea lor, aşa cum o simt ei, cum o înţeleg ei, cum şi-o definesc ei.Dar în aceste tranzacţii, aşa cum sunt definite de analiza tranzacţională schimburile afective dintre oameni, aceştia vor vehicula oare între ei aceeaşi „marfă”? Vor schimba oare „mere cu mere” şi „pere cu pere” sau dialogul iubirii va fi doar un extras dintr-o stenogramă demnă de Turnul Babel?
Ca în orice tranzacţie, şi în iubire sunt posibile două situaţii:
1. Unul dintre parteneri oferă, iar celălalt primeşte
2. Unul dintre parteneri cere, iar celălalt răspunde cererii.
Singura situaţie în care, în acest context, se realizează o tranzacţie reuşită, adică ceea ce în limbajul comun se defineşte prin sintagma „iubire împlinită”, este aceea în care cererea se întâlneşte cu oferta: fiecare dintre partenerii unei relaţii oferă exact ceea ce celălalt cere, şi fiecare primeşte exact ceea ce a cerut. Măsura în care această condiţie îndeplinită determină calitatea relaţiei şi încadrarea sa în sfera noţiunii de „iubire”...
Alte câteva discuţii sunt imediat legate de cele de mai sus. In aceeaşi relaţie:
- cine cere iubire? Ambii parteneri, sau doar unul dintre ei?
- cine primeşte iubirea? Ambii parteneri, sau doar unul dintre ei?
- cine oferă iubirea? Ambii parteneri, sau doar unul dintre ei?
- cel care cere, primeşte ceva ca rezultat al cererii sale? Este acest „ceva” exact ceea ce a cerut?
- cel care primeşte, a cerut ceea ce primeşte? Sau doar se pomeneşte ca destinatar al transferului afectiv al partenerului său? De ce totuşi primeşte, dacă nu a cerut? Ar putea refuza sentimentul pe care partenerul i-l atribuie? Ce s-ar întâmpla dacă nu-l primeşte şi-l refuză?
Ştim însă că fiecare gest sau comportament al nostru vine în împlinirea unei nevoi interioare, proprii, indiferent dacă această nevoie este conştientizată sau nu.Astfel că, privind lucrurile din această perspectivă, observăm acum că şi cel ce oferă şi cel ce primeşte iubire, fac asta pentru împlinirea unei nevoi proprii. Partenerul de relaţie este în acest caz instrumentul sau mijlocul desemnat sau ales pentru a realiza aceasta.„Te iubesc”, „vreau să mă iubeşti” ca şi „sunt fericit(ă) că mă iubeşti” exprimă toate acelaşi lucru: mie îmi este mai bine atunci când iubirea curge între noi, indiferent de sensul în care aceasta curge.
- cel care oferă iubire, împlinindu-şi în acest fel o nevoie interioară, cui o oferă de fapt? Cui serveşte actul său de a oferi? Este cumva un act „altruist” totalmente dedicat partenerului său, sau este de fapt un act care îi serveşte lui însuşi/ei însăşi?
- cel care primeşte iubire fără să o fi cerut, atunci când acceptă, nu-şi împlineşte cumva şi el o nevoie proprie? Oare această nevoie proprie are întotdeauna legătură cu iubirea? Sau poate fi şi nevoia de protecţie şi/sau siguranţă socială, economică, sau chiar fizică? Sau nevoia de apartenenţă la o entitate socială superioară individului (cuplul, familia)?
- cel care cere iubire, face aceasta pentru că are evident nevoie să o primească, pentru că în absenţa iubirii transmise de partenerul său, lui/ei nu îi este bine. Şi pentru că starea sa de bine depinde de acest aport exterior, se va teme în permanenţă pentru „funcţionalitatea” acestui izvor de bine: să existe, să nu cumva să dispară, să nu cumva să fie direcţionat şi spre alte persoane, etc.
Cu alte cuvinte, din momentul în care cererea sa îi va fi satisfăcută, această persoană va începe să trăiască în frică.
***In fine, deşi nu am enumerat-o de la început, mai există şi această posibilitate: nici unul dintre cei doi parteneri nici nu cere şi nici nu doreşte să ofere (în sensul de a da, de a transmite) iubire. Fiecare, doar simte că îl iubeşte pe celălalt, neavând nevoie de nimic de la acesta, şi având capacitatea de a trăi această iubire (şi implicit starea dată de aceasta) indiferent de răspunsul partenerului. Poate părea prea mult pentru societatea şi cultura în mijlocul căreia ne-am născut, am crescut şi am fost educaţi şi fireşte, condiţionaţi?!***
Alte câteva discuţii sunt imediat legate de cele de mai sus. In aceeaşi relaţie:
- cine cere iubire? Ambii parteneri, sau doar unul dintre ei?
- cine primeşte iubirea? Ambii parteneri, sau doar unul dintre ei?
- cine oferă iubirea? Ambii parteneri, sau doar unul dintre ei?
- cel care cere, primeşte ceva ca rezultat al cererii sale? Este acest „ceva” exact ceea ce a cerut?
- cel care primeşte, a cerut ceea ce primeşte? Sau doar se pomeneşte ca destinatar al transferului afectiv al partenerului său? De ce totuşi primeşte, dacă nu a cerut? Ar putea refuza sentimentul pe care partenerul i-l atribuie? Ce s-ar întâmpla dacă nu-l primeşte şi-l refuză?
Ştim însă că fiecare gest sau comportament al nostru vine în împlinirea unei nevoi interioare, proprii, indiferent dacă această nevoie este conştientizată sau nu.Astfel că, privind lucrurile din această perspectivă, observăm acum că şi cel ce oferă şi cel ce primeşte iubire, fac asta pentru împlinirea unei nevoi proprii. Partenerul de relaţie este în acest caz instrumentul sau mijlocul desemnat sau ales pentru a realiza aceasta.„Te iubesc”, „vreau să mă iubeşti” ca şi „sunt fericit(ă) că mă iubeşti” exprimă toate acelaşi lucru: mie îmi este mai bine atunci când iubirea curge între noi, indiferent de sensul în care aceasta curge.
- cel care oferă iubire, împlinindu-şi în acest fel o nevoie interioară, cui o oferă de fapt? Cui serveşte actul său de a oferi? Este cumva un act „altruist” totalmente dedicat partenerului său, sau este de fapt un act care îi serveşte lui însuşi/ei însăşi?
- cel care primeşte iubire fără să o fi cerut, atunci când acceptă, nu-şi împlineşte cumva şi el o nevoie proprie? Oare această nevoie proprie are întotdeauna legătură cu iubirea? Sau poate fi şi nevoia de protecţie şi/sau siguranţă socială, economică, sau chiar fizică? Sau nevoia de apartenenţă la o entitate socială superioară individului (cuplul, familia)?
- cel care cere iubire, face aceasta pentru că are evident nevoie să o primească, pentru că în absenţa iubirii transmise de partenerul său, lui/ei nu îi este bine. Şi pentru că starea sa de bine depinde de acest aport exterior, se va teme în permanenţă pentru „funcţionalitatea” acestui izvor de bine: să existe, să nu cumva să dispară, să nu cumva să fie direcţionat şi spre alte persoane, etc.
Cu alte cuvinte, din momentul în care cererea sa îi va fi satisfăcută, această persoană va începe să trăiască în frică.
***In fine, deşi nu am enumerat-o de la început, mai există şi această posibilitate: nici unul dintre cei doi parteneri nici nu cere şi nici nu doreşte să ofere (în sensul de a da, de a transmite) iubire. Fiecare, doar simte că îl iubeşte pe celălalt, neavând nevoie de nimic de la acesta, şi având capacitatea de a trăi această iubire (şi implicit starea dată de aceasta) indiferent de răspunsul partenerului. Poate părea prea mult pentru societatea şi cultura în mijlocul căreia ne-am născut, am crescut şi am fost educaţi şi fireşte, condiţionaţi?!***
Scriind aceste rânduri nu am dorit nici o clipă să demontez sau să „distrug” ceea ce deopotrivă literatura şi limbajul comun, cotidian, denumesc romantism, fiorii iubirii, fluturaşii din stomac, etc. Nu am dorit şi nici nu doresc să aduc vreo atingere trăirilor, adesea sau de cele mai multe ori vibrante şi plăcute, resimţite de oricine simte pentru el însuşi că iubeşte, indiferent de situaţia în care se regăseşte pe sine sau pe partenerul său.Nici nu aş vrea ca cineva să considere acest text ca având pretenţii ştiinţifice. El nu se bazează pe cercetări, pe experimente sau monitorizări de relaţii. Nu reprezintă altceva decât reflecţii personale, în ideea de a arunca o privire şi dincolo de sentimente şi emoţii.Emoţiile reprezintă un aspect extrem de important al vieţii noastre psihice, dar nu se află în planul cel mai profund al acesteia. Am fost curios să ridic vălul lor şi să arunc o privire… dincolo.Şi am găsit, după cum vezi, o mulţime de întrebări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*