Astăzi

Mă tot gândesc, de ceva vreme. Îndrăznesc să scriu. Astăzi. 

"Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi". 

Astăzi. 

Astăzi. 

Astăzi 

... 

Nu mâine nu peste o lună nu peste cinci ani nu la pensie nu pentru copiii noştri nu dacă e criză nu dacă e apocalipsă nu dacă e război nu dacă...oricare altă din grijile ce ne macină inima. Nu. Astăzi. E tot ce avem. Şi Nici de asta nu suntem siguri 

Şi atunci, de ce ne întunecăm inimile? Bucuria? Miracolul simplului fapt de a respira? Iubirea? Fericirea de a dărui? Le ascundem sub milioane şi milioane de griji, de planuri, de temeri, de întrebări chinuitoare. Pentru a ne asigura un viitor sigur facem din ce în ce mai multe compromisuri, dăruim din ce în ce mai puţin, ca să ne rămână, " în caz că...", ne dăruim din ce în ce mai puţin, ca să ne protejăm de eventuale suferinţe, îndrăznim din ce în ce mai puţin, iubim din ce în ce mai puţin, şi, ce e mai grav, trăim din ce în ce mai puţin. Nu mai dăruim lumina că să nu rămânem în întuneric, nestiind că numai "dăruind putem dobândi". Nu mai facem milostenie ci judecăm, uitând că "cel ce dă lui îşi dă." Uităm sau nu mai avem curaj să fim noi înşine. Nu mai avem curaj să ne rostim adevărurile, ca să nu ne pierdem joburile. Nu mai avem curaj să ne urmăm visele de teamă că vom muri de foame, de parcă stomacul e cel mai important lucru de pe pământ. Ne complacem să trăim într-o lume condusă de stomac şi de organele sexuale, uitând cu totul de suflet, când de fapt numai el contează cu adevărat. Rătăcim între griji şi planuri, pierzând singurul lucru ce e sigur: acum-ul. Încercăm să ne construim un mâine mai bun sau măcar la fel de bun, naruindu-ne astăzi-ul şi , odată cu el, veşnicia. Ne încrâncenăm să preluăm controlul iluzoriu al vieţii noastre, în timp ce cineva acolo sus zâmbeşte ironic şi ne spulberă într-o fracţiune de secundă ani de griji, de planuri şi de strădanii. Sau ne dăruieşte într-o singură clipă ce nici n-am fi cutezat să visăm. 

Ne ghidăm doar după voia noastră, căci am uitat demult cum să ne lăsăm în voia Lui. Nu Îl lăsăm să ne dăruiască Azi-ul pe care ni l-a pregătit cu generozitate şi atâta iubire pentru că noi avem treabă - suntem ocupaţi să ne construim mâine-le nostru meschin. 

Tot ce am făcut bine şi mare şi cu adevărat frumos în viaţa asta a fost când pentru câteva clipe, ceasuri, zile, luni, am ieşit din ego-ul meu meschin, din preocupările mele mărunte, din grijile mele de doi bani, din orgoliile şi ambiţiile mele lipsite de imaginaţie. Atunci când m-am lăsat purtată de apele vieţii, aşa cum o faci la mare, când pluteşti pur şi simplu pe spate, şi am şoptit docilă - Facă-se Voia Ta! Numai atunci mi s-au întâmplat cu adevărat minuni! În rest, până şi realizările ce puteau părea minuni...erau simple sforţări omeneşti de care, tocmai fiindcă fuseseră atât de "lucrate", parcă nici nu mai aveam chef să mă bucur. 

Pâinea. Atât. Nu banii, nu casele, nu conturile, nu vacanţele, nu călătoriile, nu kelly bag ul de la hermes, nu iphone ul ăla de aur, nu yachtul, nu vila în provence, nu să apari pe coperta vogue, nu bentley ul, nu premiul la loto. Nu, domnule, pâinea. Atât! Şi nu pâinea care îţi umple stomacul până nu mai ştii de tine. S-a umplut parcă lumea asta de buhăiţi. De obezi. Ne nefericiţi burtoşi şi lacomi. Nu. Pâinea spre fiinţă. Nu spre avuţie. Nu spre bogăţie. Nu spre celebritate. Nu. Spre fiinţă. Fiinţa, De la a Fi! 

Cei mai fericiţi oameni pe care i-am cunoscut au fost un pelerin rus de la Ierusalim, care mânca pâine cu ulei sfinţit, dar radia de o fericire şi de o iubire cum rar mi-a fost dat să văd.....Mătuşa mea de 65 de ani care arăta de 30, radiază, iubeşte, trăieşte, râde, dăruieşte, e iubită de toată lumea care o cunoaşte, de la femei de serviciu până la primari de oraşe ( să nu uit armată de câini pe care o hrăneşte), se trezeşte în fiecare dimineaţă cu o bucurie în piept de-mi spune că simte că i se sparge pieptul- şi care mi-a mărturisit că nu s-a gândit niciodată la ziua de mâine, preferând să concentreze toată energia pentru a mulţumi pentru ziua de azi şi pentru a o face să conteze....Şi eu, în zilele când am uitat de griji, de planuri, de trecut, de viitorurile care mai de care mai sumbre pe care mi le imaginăm, de temeri, de nesiguranţe, de dureri închipuite, de înfrângeri imaginate, de trădări aşteptate, de dezamăgiri ce începeau să se contureze...de atâtea şi atâtea umbre negre ce îmi învăluiau inima, zâmbetul şi lumina din ochi...eu, când le-am aruncat şi am ales să privesc spre soare, să-i fac cu ochiul şi să-i spun...Hai, facă-se voia Ta! Căci, chiar dacă părea să mă ducă spre prăpastie, de-abia atunci începeam cu adevărat să urc. Însă era nevoie de un leap of faith! De un salt peste întunericul minţii mele temătoare. Şi apoi de paşi mici, mici, mici în care să Îl las să mă ţină de mână. Paşi mici mici mici şi o rugă mică mică mică... 

Pâinea noastră Cea spre fiinţă Dă-ne-o nouă Astăzi ,Astăzi ,Astăzi 

Însă, pâinea asta, când ţi-o dă El şi e plină de iubire, linişte, pace, har, nădejde, credinţă, Bucurie...da, mai ales Bucurie...şi de-ar fi o biată firimitură ce ţi-a fost dăruită, te umple şi te fericeşte cum n-ar putea s-o facă 300 de stele Michelin lipsite de ingredientele de mai sus...Doamne ajută să învăţăm să o cerem şi să ştim cum să o primim! 

Sus să avem inimile! Sus, către Domnul ...nu jos, către tot ce trece...lasandu-ne şi mai înfometaţi! 

(Mulţumiri autorului necunoscut)