Cu siguranţă că ai întâlnit sau ai chiar acum în preajma ta o persoană care se plânge încontinuu despre cât de greu îi este în viaţă, despre cât de mult suferă şi cât de neînţeleasă este ea în suferinţa ei. Sau poate că ai lângă tine o persoană care exprimă doar nemulţumire, furie, frustrare şi căreia nimic nu-i este pe plac. Sau poate eşti chiar tu o astfel de persoană şi te tot identifici cu această stare spunând neîncetat „aşa sunt eu”…
Într-adevăr mentalul uman este orientat predominant către negativ şi avem nevoie de conştientizarea acestui fapt şi apoi de dorinţa de a ne schimba această stare. Dar cum procedăm în cazul în care cei din anturajul nostru se poziţionează în postura fie de victimă, fie de persecutor? Îi acceptăm aşa cum sunt şi le ascultăm la nesfârşit povestea perdantă? Şi ce efect are acest lucru asupra noastră?
Ei bine, acest efect nu are cum să fie vreodată unul bun, şi găseşti aici diferite explicaţii ale acestei afirmaţii, incluzând experimentele făcute de Masaru Emoto pe cristalele de apă, kinesiologia, fizica cuantică, ş.a.m.d.
Starea depresivă este normală, între anumite limite, în viaţa fiecărui om. Însă, atunci când devine o obişnuinţă, are nevoie de a fi tratată ca orice boală fizică. Dacă avem un membru în familie care aduce tot timpul în prim plan, în orice discuţie, doar părţile negative ale existenţei sale şi îşi cere validată această suferinţă continuă de către cei apropiaţi, cel mai bun lucru pe care îl pot face cei ce îi doresc binele, este să o ajute să conştientizeze că are o problemă, care are o soluţie relativ uşoară. Evident, atunci când îi propunem o altă variantă de a-şi trăi viaţa, reacţia ar putea fi „ştiam eu că nici tu nu mă înţelegi şi că nu-ţi place de mine”…
De unde vine această reacţie? Din rezistenţa la schimbare: această persoană obţine cu siguranţă beneficii secundare din acest statut de victimă, plus că, inconştientul ei, cel obişnuit cu actuala stare de fapt, se simte ameninţat în status-quo-ul său, simte că-şi pierde „obiectul muncii” (căutarea şi reiterarea continuă a aspectelor fataliste, negative) şi ştie că va trebui să depună un efort pentru a trece la o nouă stare mentală, pe care în acest moment nici nu o percepe ca fiind o posibilitate… nu mai ştie cum este să trăieşti fără această povară. Din păcate, printre problemele de sănătate la care se expune o persoană care trăieşte în acest mod se regăsesc problemele pulmonare, renale, autoimune, precum şi cancerul.
Furia – să luăm un caz concret: am întâlnit familii (sau colectivităţi) în care unul dintre membrii are un comportament dur, în care nu exprimă decât furie, nemulţumire, iritare şi îi învinovăteşte sau îi responsabilizează pe toţi ceilalţi de faptul că el este nevoit să se înfurie ca şi reacţie la comportamentul lor. Familia acceptă acest comportament abuziv (care uneori implică, pe lângă abuzul emoţional şi abuzul fizic), tocmai datorită acestui sentiment de culpabilitate indus de abuzator, fie pentru că s-a obişnuit cu aceste accese de furie şi/sau a învăţat să trăiască cu ele. „Aşa este el, noi trebuie să-l înţelegem şi să-i facem pe plac!” Nu mai vorbesc aici despre urmările traumatizante pe care le are un asemenea comportament asupra copiilor care cresc într-un astfel de mediu…
Ce este de făcut? Evident, un prim pas ar fi recunoaşterea faptului că acest comportament nu este normal, ci, din contră, este nociv atât pentru persoana abuzatoare în sine, cât şi pentru ceilalţi. O persoană care este tot timpul sub o stare de surescitare nervoasă este predispusă la boli coronariene, ale sistemului nervos, ale sistemului digestiv (stomac, ficat, intestine, etc), tulburări ale tensiunii arteriale, atacuri cerebrale etc. Al doilea pas ar fi să-i explicăm acestui om, atunci când putem, cu mult calm şi pe un ton neutru, efectele din punct de vedere al sănătăţii pe care le are acest comportament pentru propria sa sănătate, impactul acestui comportament asupra celorlalţi şi să adaugăm faptul că are nevoie de ajutor specializat. Uşor de spun, greu de făcut, nu-i aşa? Probabil că ne vom alege cu o nouă criză de furie… Ei bine, atunci pentru autoprotecţia noastră, cea mai bună soluţie este, atunci când este posibil, să ne îndepărtăm de această persoană. Dacă rămânem şi acceptăm stilul acesta de viaţă, nefericirea va fi o constantă şi o certitudine de ambele părţi.
În situaţiile enumerate mai sus, empatia este folositoare doar pentru a înţelege faptul că aceste persoane au nevoie de ajutor. Însă, deşi avem intenţii pozitive, trebuie să ştim că, ori de câte ori îi ascultăm sau le acceptăm comportamentul disfuncţional, nu facem decât să le reîntărim acest comportament. Prin faptul că se simt acceptaţi, nu are cum să apară dorinţa de a se schimba şi astfel suntem egal responsabili de menţinerea simptomului şi de propria noastră nefericire. Este ca şi în situaţia alcoolicilor: dacă continuăm să le furnizăm alcool, datorită comodităţii şi a obişnuinţei, nu poate să se deschidă calea spre vindecare, decât, poate, când este prea târziu pentru toţi cei implicaţi.
Cum ar fi să ne gândim că aceste persoane își menţin boala tocmai datorită nouă, cei care îi înţelegem şi îi acceptăm aşa cum sunt şi ne lăsăm antrenaţi şi afectaţi de boala lor, uneori cu preţul propriei noastre stări de sănătate psihică şi/sau fizică.
Până la urmă, important este să conştientizezi faptul că nu poţi să salvezi pe nimeni de sine înşuşi…
de Ursula Sandner - psihoterapeut
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*