luni, 28 ianuarie 2013

Iertarea

 
Iertarea este un atribut dumnezeiesc. Nu trebuie să facem un efort ca să ne dăm seama de neputinţa noastră de a ierta. Dar pe măsură ce Îi facem loc Lui Dumnezeu în fiinţa noastră, primim şi putere să iertăm. Iar când Îl punem pe Dumnezeu tot timpul în centrul atenţiei noastre, atunci iertăm orice faptă, fără a mai fi rugaţi.

Iertarea nu-i uşoară, e chiar imposibilă atunci când omul rămâne la puterile sale. Numai cine nu a iertat, poate spune că este uşor să ierţi. Pentru început, omul trebuie să încerce să nu urască pe cel ce i-a greşit. Apoi trebuie să aibă în vedere că Mântuitorul S-a jertfit şi pentru cel care i-a făcut rău. Deci, dacă Însuşi Dumnezeu l-a iertat, de vreme ce a murit pentru el, atunci şi noi suntem datori să iertăm dacă dorim să ajungem la asemănarea cu El. Iar lucrul de care nu trebuie să uităm niciodată, este acela de a-I cere neîncetat lui Dumnezeu putere de a ierta.

De ce este important să iertăm? Pentru că numai aşa ne întărim în iubire. Cine nu iartă, nu iubeşte. Şi cine nu-şi iubeşte semenii, nu-L poate iubi nici pe Dumnezeu. A ierta este semnul prezenţei Lui Dumnezeu în noi.

Adevărata iertare este însoţită de uitare. Părintele Nicolae Steinhardt spunea că iertarea neînsoţită de uitare nu înseamnă nimic, e vorbă goală, flecăreală, amăgire şi mască a ţinerii de minte a răului. Şi în acest sens, amintea de părintele George Teodorescu care obişnuia să le spună enoriaşilor: "Vin la mine bărbaţi ori femei şi grăiesc: de iertat îl iert sau o iert, dar de uitat nu pot uita. Le răspund: zici că ierţi, dar că nu poţi uita. Prea bine. Ţi-ar plăcea însă, după ce te voi fi spovedit şi-ţi voi fi pus patrafirul pe cap şi voi fi rostit: te iert şi te dezleg, să vezi că sare Hristos de colo şi-mi strigă: l-oi fi iertând, Sfinţia Ta, dar să ştii că Eu unul nu-l uit. Aud?".

Iertarea păcatelor noastre de către Dumnezeu este condiţionată de iertarea greşiţilor noştri: "Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, vă va ierta şi vouă Tatăl vostru cel ceresc" (Matei 6, 14). Iertând celor care ne greşesc, ne facem părtaşi de dragostea cu care Dumnezeu iubeşte lumea. Din nefericire, de multe ori când ne aflăm cu faţa către Dumnezeu nu mai luăm seamă la ce rostim - că Îi cerem să ne ierte în măsura în care noi am iertat: “Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12). Iar alteori, după ce am cerut iertare, ne întoarcem către semeni însoţiţi de uitare, nu mai ţinem seamă că trebuie să iertăm pentru a o primi. Sau mai bine zis uităm că noi facem începutul iertării noastre, că noi suntem stăpânii judecării noastre: "După cum ai judecat, aşa te judec şi Eu! Dacă ierţi pe aproapele tău, te voi ierta şi Eu!"

Dacă oamenii s-ar cerceta pe ei înşişi ar putea vedea că iartă foarte puţin sau chiar deloc. Pierdem din vedere că măsura iubirii pentru cineva este măsura iertării pe care suntem în stare să o facem pentru el.

Un alt lucru pe care aş dori să-l scot în evidenţă atunci când vorbim de iertare, este că indiferent de păcatul în care am căzut, să ne ferim de credinţa că el întrece puterea de iertare a lui Dumnezeu. O astfel de credinţă este pricină de deznădejde. Şi rămânând în ea, ajungem să ne asemănăm cu Iuda, care a crezut că Hristos nu este atât de bun că să-l ierte. Şi ştim cum a trecut la cele veşnice.


În concluzie, vă îndemn să nu mizaţi pe ceea ce promovează cultura modernă pentru refacerea relaţiilor umane: negocierea, justiţia etc. Trăiţi cu conştiinţa că Dumnezeu, în nemăsurata Sa dragoste, ne-a dăruit puterea de a ierta. Iar când simţiţi că nu mai aveţi putere să iertaţi, gândiţi-vă că Dumnezeu a murit şi pentru cel care v-a greşit.

de Adrian Cocosila
http://www.crestinortodox.ro/
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

*

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...