Poate că mulţi vor considera că vreau să scriu despre lucruri demodate sau care şi-au pierdut sensul astăzi, însă cred şi mărturisesc că toţi ne dorim să trăim stările sufleteşti la o intensitate înălţătoare; nicidecum nu vrem să rămânem săraci în sentimente sau privaţi de o explicaţie ce poate transforma clipa în veşnicie, dragostea în iubire sau comunicarea în trăire…
Dacă aş încerca să definesc fericirea, o fac prin nişte cuvinte foarte sărace în a exprima esenţa ei: fericirea este starea pe care o trăieşte omul atunci când a simţit că iubirea îi este împărtăşită şi de cealaltă jumătate a lui. Deci, condiţia primordială a omului ca să fie fericit, este să iubească şi să fie iubit!... Fericirea pe acest pământ nu este decât o pregustare a bucuriei din Rai.
Puţini sunt cei care trăiesc această stare, dar cei mai mulţi o caută şi o vor căuta până când o vor găsi. Pentru a înţelege de ce nu suntem cu adevărat fericiţi chiar atunci când credem că iubim, voi încerca să evidenţiez diferenţa dintre "a iubi" şi "sunt îndrăgostit". (Nu ştiu de ce s-a pus accentuat în cultura noastră cuvântul "dragoste" - chiar şi în imnul dragostei scris de Sf. Ap. Pavel - când şi în Noul Testament se vorbeşte numai de "iubire" şi nu de "dragoste", în textul din limba greacă este scris numai "αγάπη"= iubire…) Probabil că "dragoste" exprimă o stare lumească, iar "iubire" pe cea dumnezeiască.
Iubirea înseamnă libertate, pe când dragostea înseamnă dependenţă.
De aceea mulţi sunt distruşi din toate punctele de vedere după o despărţire, suferă şi cel ce iubeşte, însă se retrage pentru binele celuilalt. Este firesc ca fiecare relaţie să înceapă când te simţi legat de celălalt, te simţi atras de ceea ce-ţi place, dar iubirea este sinceră şi onestă; pe când dragostea este ipocrită, încearcă să folosească orice mijloc spre a-şi atinge scopul!
Iubire înseamnă jertfă! Se jertfeşte fără să simtă că faceun sacrificiu, este gest firesc atunci când iubeşti; dragostea cere celuilalt să se jertfească. ("seamănă cu devorare de oameni", spunea un scriitor celebru).
"Am cucerit, deţin, folosesc tot felul de strategii, spionez, am forţat, încerc să manipulez, încalc spaţiul" sunt cele mai obişnuite cuvinte prin care descriem o "relaţie" … Sunt în acelaşi timp expresii de războinic, descriu lupta şi dorinţa de stăpânire! Sf. Ap. Pavel spune: "Iubirea nu caută la ale sale" (1 Cor. 13,5)
Iubirea nu are limite, însă dragostea - conştient sau inconştient - condiţionează trăind cu gândul: "te iubesc dacă mă iubeşti, dacă nu mă iubeşti, te urăsc!". Dragostea este pretenţioasă, mereu nemulţumită; în iubire şi cel mai mic lucru sau gest oferit, este cel mai mare dar. În dragoste este obişnuit sentimentul golului, a lipsei; însă atunci când iubeşti te simţi împlinit, pentru simplul fapt "că iubesc!"
Iubirea cuprinde tot ce o înconjoară, dragostea "vede" doar ce-i lipseşte. În limba greacă "iubesc" se spune"Α Γ Α Π Α Ω" (agapao), deci numai când iubesc ajung să cuprind în fiinţa mea pe Hristos care este "A" şi "Ω".
Iubirea este curată, simplă şi totală. "Iubirea îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu se aprinde la mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate… toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă", Scria Sf. Ap. Pavel în Imnul Iubirii.
Iubirea trăieşte în veşnicie, pe când dragostea are termen de valabilitate. Atunci când iubeşti nu mai eşti supus legilor lumeşti, evadezi şi te înalţi cu puterea ce ţi se dăruieşte. Este la fel de necesară ca aerul, este piatra de temelie a unei căsnicii ce va învinge toate ispitele şi greutăţile întâmpinate. Este începutul şi pregustarea relaţiei ce trebuie să existe între noi şi Hristos, căci nu putem trăi altfel plinătatea iubirii Lui pe acest pământ.
Iubirea este pentru toţi, se revarsă ca o ploaie binecuvântată ce cade peste toţi, vrednici sau nevrednici. Dragostea cere exclusivitate şi într-un sfârşit se tranformă într-o gelozie sufocantă.
"Iubeşte!" este chemarea omului de a se lupta cu cel mai mare duşman şi cea mai periculoasă idolatrie: mândria! Niciodată nu este mai alimentat egoismul nostru, ca atunci când suntem doar îndrăgostiţi.
"Te iubesc!" înseamnă cum caut prilejul în a-ţi împlini dorinţele şi nu vreau, folosindu-mă de tine, să-mi acopăr nevoile mele. Numai dragostea care are puterea de a se transforma în iubire va învinge: timpul (Tristan şi Isolda au fost doi tineri ce pur şi simplu s-au iubit, n-au făcut nimic deosebit), egoismul (nu mă mai gândesc la mine, ci la tine), nevoia mea; şi trăieşte veşnic fericită…
Nu există lucru mai firesc şi mai înălţător ca "a iubi", căci iubirea înseamnă plinătate, frumuseţe şi viaţă la superlativ. Creaţi am fost din iubire şi ne desăvârşim în iubire. Nu este păcat să iubesc, ci să nu iubesc! Dar trebuie să iubesc omul, nu fapta sau dorinţa; ci frumuseţea, gingăşia sufletului ce-şi doreşte să fie iubit. Aşa încep să-mi vin în fire şi "nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia" (Sf. Antonie cel Mare).
de Arhim. Siluan Visan
Dacă aş încerca să definesc fericirea, o fac prin nişte cuvinte foarte sărace în a exprima esenţa ei: fericirea este starea pe care o trăieşte omul atunci când a simţit că iubirea îi este împărtăşită şi de cealaltă jumătate a lui. Deci, condiţia primordială a omului ca să fie fericit, este să iubească şi să fie iubit!... Fericirea pe acest pământ nu este decât o pregustare a bucuriei din Rai.
Puţini sunt cei care trăiesc această stare, dar cei mai mulţi o caută şi o vor căuta până când o vor găsi. Pentru a înţelege de ce nu suntem cu adevărat fericiţi chiar atunci când credem că iubim, voi încerca să evidenţiez diferenţa dintre "a iubi" şi "sunt îndrăgostit". (Nu ştiu de ce s-a pus accentuat în cultura noastră cuvântul "dragoste" - chiar şi în imnul dragostei scris de Sf. Ap. Pavel - când şi în Noul Testament se vorbeşte numai de "iubire" şi nu de "dragoste", în textul din limba greacă este scris numai "αγάπη"= iubire…) Probabil că "dragoste" exprimă o stare lumească, iar "iubire" pe cea dumnezeiască.
Iubirea înseamnă libertate, pe când dragostea înseamnă dependenţă.
De aceea mulţi sunt distruşi din toate punctele de vedere după o despărţire, suferă şi cel ce iubeşte, însă se retrage pentru binele celuilalt. Este firesc ca fiecare relaţie să înceapă când te simţi legat de celălalt, te simţi atras de ceea ce-ţi place, dar iubirea este sinceră şi onestă; pe când dragostea este ipocrită, încearcă să folosească orice mijloc spre a-şi atinge scopul!
Iubire înseamnă jertfă! Se jertfeşte fără să simtă că faceun sacrificiu, este gest firesc atunci când iubeşti; dragostea cere celuilalt să se jertfească. ("seamănă cu devorare de oameni", spunea un scriitor celebru).
"Am cucerit, deţin, folosesc tot felul de strategii, spionez, am forţat, încerc să manipulez, încalc spaţiul" sunt cele mai obişnuite cuvinte prin care descriem o "relaţie" … Sunt în acelaşi timp expresii de războinic, descriu lupta şi dorinţa de stăpânire! Sf. Ap. Pavel spune: "Iubirea nu caută la ale sale" (1 Cor. 13,5)
Iubirea nu are limite, însă dragostea - conştient sau inconştient - condiţionează trăind cu gândul: "te iubesc dacă mă iubeşti, dacă nu mă iubeşti, te urăsc!". Dragostea este pretenţioasă, mereu nemulţumită; în iubire şi cel mai mic lucru sau gest oferit, este cel mai mare dar. În dragoste este obişnuit sentimentul golului, a lipsei; însă atunci când iubeşti te simţi împlinit, pentru simplul fapt "că iubesc!"
Iubirea cuprinde tot ce o înconjoară, dragostea "vede" doar ce-i lipseşte. În limba greacă "iubesc" se spune"Α Γ Α Π Α Ω" (agapao), deci numai când iubesc ajung să cuprind în fiinţa mea pe Hristos care este "A" şi "Ω".
Iubirea este curată, simplă şi totală. "Iubirea îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu se aprinde la mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate… toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă", Scria Sf. Ap. Pavel în Imnul Iubirii.
Iubirea trăieşte în veşnicie, pe când dragostea are termen de valabilitate. Atunci când iubeşti nu mai eşti supus legilor lumeşti, evadezi şi te înalţi cu puterea ce ţi se dăruieşte. Este la fel de necesară ca aerul, este piatra de temelie a unei căsnicii ce va învinge toate ispitele şi greutăţile întâmpinate. Este începutul şi pregustarea relaţiei ce trebuie să existe între noi şi Hristos, căci nu putem trăi altfel plinătatea iubirii Lui pe acest pământ.
Iubirea este pentru toţi, se revarsă ca o ploaie binecuvântată ce cade peste toţi, vrednici sau nevrednici. Dragostea cere exclusivitate şi într-un sfârşit se tranformă într-o gelozie sufocantă.
"Iubeşte!" este chemarea omului de a se lupta cu cel mai mare duşman şi cea mai periculoasă idolatrie: mândria! Niciodată nu este mai alimentat egoismul nostru, ca atunci când suntem doar îndrăgostiţi.
"Te iubesc!" înseamnă cum caut prilejul în a-ţi împlini dorinţele şi nu vreau, folosindu-mă de tine, să-mi acopăr nevoile mele. Numai dragostea care are puterea de a se transforma în iubire va învinge: timpul (Tristan şi Isolda au fost doi tineri ce pur şi simplu s-au iubit, n-au făcut nimic deosebit), egoismul (nu mă mai gândesc la mine, ci la tine), nevoia mea; şi trăieşte veşnic fericită…
Nu există lucru mai firesc şi mai înălţător ca "a iubi", căci iubirea înseamnă plinătate, frumuseţe şi viaţă la superlativ. Creaţi am fost din iubire şi ne desăvârşim în iubire. Nu este păcat să iubesc, ci să nu iubesc! Dar trebuie să iubesc omul, nu fapta sau dorinţa; ci frumuseţea, gingăşia sufletului ce-şi doreşte să fie iubit. Aşa încep să-mi vin în fire şi "nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia" (Sf. Antonie cel Mare).
de Arhim. Siluan Visan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*