Acordăm zeci de mii de ore îngrijirii trupului. Două, trei duşuri pe zi. Cremă de corp. Uleiuri. Băi lungi, cu sare parfumată, uleiuri esenţiale, lumânări, muzică ambientală. Masaje. Manichiură. Pedichiură. Bază de unghii, ojă, lac protector, unghii false, acrilic, aplicaţii. Depilare atentă, minuţioasă. Tratamente cosmetice. Măşti cu caviar. Pensat. Produse de machiaj...sute. Demachiant. Loţiune tonică. Cremă de zi. De noapte. Peeling. Seruri. Ne spălăm dinţii. Aţă dentară. Apă de gură. Îi albim. Mergem la coafor. Şampon, balsam, fiole, tratament leave-in, spumă, bigudiuri, fixativ, ulei de păr. Mergem la sală. De cel puţin trei ori pe săptămână. Fesieri, abdomene, bandă. Piscină. Saună. Din nou duş.
Ne îngrijim cu grijă hainele. Le spălăm. Detergent, balsam. Le Ducem la curăţătorie. Le curăţăm de scame.
Ne curăţăm cu grijă pantofii. Îi dăm cu cremă, îi lustruim, îi ştergem cu cârpă moale.
Ne curăţăm cu grijă casele. Spălăm pe jos, aspirăm, ştergem praful, frecăm faianţă, gresie, oglinzi, geamuri, spălăm perdele, covoare, draperii.
Cu toate astea, mulţi dintre noi nu realizăm că în sufletele noastre s-au adunat pânze de păianjeni. De la prea multe neiertări, răutăţi, judecăţi, greşeli. Mişună gândacii păcatelor zilnice, mai mici sau mai mari, cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă sau fără de ştiinţă. Colcăie grupuri grupuri, negri sau coloraţi, prin toate cotloanele sufletului nostru. Pe zâmbetul inimii, pete negre de minciuni, de trădări, de înşelări. Pe hainele cândva strălucitoare, noroi. De la prea multe patimi. Desfrânări, pofte nelalocul lor, furturi şi atâtea alte zeci şi sute de păcate au întunecat cu totul geamurile prin care vedem lumea. Şi ne revoltăm apoi că e atât de urâtă. Şi oamenii atât de răi. Ura ne-a murdărit cu totul aripile iubirii cu care zburăm spre cer. Invidia, gelozia şi prea multele pietre aruncate ne-au legat cu lanţuri grele şi întunecate braţele inimii cu care altădată îmbrăţişam oamenii, viaţa, lumea. Buzele sufletului nu mai ştiu să se roage, le-au astupat prea multe valuri de îndoieli, temeri şi deznădejde. Au uitat să rostească vorbe de iubire, le-au îngropat prea multe prăvăliri de cuvinte grele. Au uitat să sărute alte inimi. Sunt pline de sângele atâtor săgeţi pe care le-am aruncat şi s-au întors tot la noi. E atâta praf, noroi şi mâzgă în casa sufletelor noastre. De parcă n-am făcut curat de-o veşnicie. Şi în inimi ni s-a adunat aşa de mult balast. Prea multe lucruri am lăsat să între în locul nostru cel mai sfânt. Dacă ne-am strădui să ne ţinem inimile la fel de curate precum ne chinuim cu trupurile, veşmintele şi casele, lumea asta ar fi mult mai frumoasă. Dacă ne-am îmbăia şi sufletul în lumina rugăciunilor, în taina spovedaniei, a întâlnirilor de taină cu lumina lumii, în iertare, iubire, lacrimi şi fapte bune, inimile noastre strălucind de curăţenie ar face din pământul ăsta bolnav un soare.
Poate că soarele asta şi este de fapt... un pământ unde oamenii petrec zeci de mii de ore ingrijindu-şi sufletele...
de Alexandra Svet
preluat de pe facebook
Ne îngrijim cu grijă hainele. Le spălăm. Detergent, balsam. Le Ducem la curăţătorie. Le curăţăm de scame.
Ne curăţăm cu grijă pantofii. Îi dăm cu cremă, îi lustruim, îi ştergem cu cârpă moale.
Ne curăţăm cu grijă casele. Spălăm pe jos, aspirăm, ştergem praful, frecăm faianţă, gresie, oglinzi, geamuri, spălăm perdele, covoare, draperii.
Cu toate astea, mulţi dintre noi nu realizăm că în sufletele noastre s-au adunat pânze de păianjeni. De la prea multe neiertări, răutăţi, judecăţi, greşeli. Mişună gândacii păcatelor zilnice, mai mici sau mai mari, cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă sau fără de ştiinţă. Colcăie grupuri grupuri, negri sau coloraţi, prin toate cotloanele sufletului nostru. Pe zâmbetul inimii, pete negre de minciuni, de trădări, de înşelări. Pe hainele cândva strălucitoare, noroi. De la prea multe patimi. Desfrânări, pofte nelalocul lor, furturi şi atâtea alte zeci şi sute de păcate au întunecat cu totul geamurile prin care vedem lumea. Şi ne revoltăm apoi că e atât de urâtă. Şi oamenii atât de răi. Ura ne-a murdărit cu totul aripile iubirii cu care zburăm spre cer. Invidia, gelozia şi prea multele pietre aruncate ne-au legat cu lanţuri grele şi întunecate braţele inimii cu care altădată îmbrăţişam oamenii, viaţa, lumea. Buzele sufletului nu mai ştiu să se roage, le-au astupat prea multe valuri de îndoieli, temeri şi deznădejde. Au uitat să rostească vorbe de iubire, le-au îngropat prea multe prăvăliri de cuvinte grele. Au uitat să sărute alte inimi. Sunt pline de sângele atâtor săgeţi pe care le-am aruncat şi s-au întors tot la noi. E atâta praf, noroi şi mâzgă în casa sufletelor noastre. De parcă n-am făcut curat de-o veşnicie. Şi în inimi ni s-a adunat aşa de mult balast. Prea multe lucruri am lăsat să între în locul nostru cel mai sfânt. Dacă ne-am strădui să ne ţinem inimile la fel de curate precum ne chinuim cu trupurile, veşmintele şi casele, lumea asta ar fi mult mai frumoasă. Dacă ne-am îmbăia şi sufletul în lumina rugăciunilor, în taina spovedaniei, a întâlnirilor de taină cu lumina lumii, în iertare, iubire, lacrimi şi fapte bune, inimile noastre strălucind de curăţenie ar face din pământul ăsta bolnav un soare.
Poate că soarele asta şi este de fapt... un pământ unde oamenii petrec zeci de mii de ore ingrijindu-şi sufletele...
de Alexandra Svet
preluat de pe facebook
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*