Zgomotul arată o lipsă a harului, iar liniştea este un rod al prezenţei lui Dumnezeu. O viaţă zgomotoasă este una petrecută în afara lui Dumnezeu, în timp ce omul în care se sălăşluieşte harul devine izvor de pace, odihnă şi linişte, atât lui, cât şi celor de lângă el.
"Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte, se vor scula asupra lui, zicandu-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor." Astăzi s-au împlinit cuvintele Sfântului Antonie cel Mare, când omul care îşi doreşte linişte şi odihnă în jurul lui este văzut fie ca depresiv, fie având nervii extrem de solicitaţi.
Cât de greu mai poate fi găsit un loc liniştit. Ţipete ale celor ce se cred singuri pe stradă, înjurături în trafic, frâne, claxoane, macarale, motoare, betoane sparte şi zidite la loc, tramvaie, reclame audio pe străzi şi prin autobuze, boxe tot mai împuternicite, sunete tot mai multe şi mai tari.
Atât de tare fuge omul de linişte şi de sine însuşi, încât până şi în liftul de la serviciu am întâlnit încorporat un radio, ca nu cumva cele câteva secunde dintre etaje să le petreacă omul cu sine. Să nu mai vorbesc de noile cabine de duş cu radio şi mp3. Oare ce va urma ?!
Omului îi este frică de de a rămâne singur cu sine însuşi, căci îi este frică de ce ar găsi sau nu în inima lui. Sărăcia din mintea şi inima omului de astăzi se vede abia atunci când îi iei totul de lângă el, când îl laşi doar cu el însuşi. Abia atunci el are şansa să se vadă pe el însuşi, aşa cum este el de fapt.
Diavolul şi lumea nu-l lasă pe om să petreacă în linişte din teama că acesta să nu-şi dea seama de lipsa de valoare a acestei lumi, ca nu cumva el să conştientizeze dependenţa lui de stupefiantele zilnice, precum ziare, ştiri, televizor, persoane publice, sport, telefon, etc. "Stricatu-s-au oamenii şi urâţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor." (Psalm 13, 1)
De ce au fugit sfinţii din sate şi oraşe ?
"Oamenii care doresc liniştea părăsesc oraşele şi îmbrăţişează pustia. (…) Adeseori m-am rugat să nu mai fie nevoie de mânăstiri. Aş dori să fie în lume atât de mare înţelegere şi bună rânduială, încât nimeni să nu mai simtă nevoia să fugă în pustie. (…) Mă rog să ne bucurăm de o pace atât de adâncă în lume (…) încât nu numai să nu fie nevoie ca locuitorii oraşelor şi ai satelor să ia drumul munţilor, dar chiar şi cei ce locuiesc de mult timp, ca nişte surghiuniţi, în pustiu şi în munţi, să se întoarcă din nou în oraşele şi satele lor." (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Dacă sfinţii acelor vremuri au fugit în pustie pentru că în lume nu mai era linişte - într-o vreme în care nu era curent electric, motoare, boxe, industrie -, oare ce ar trebui să facem noi ?!
Nu spun că trebuie să fugim în pustie, însă ar trebui să tânjim după linişte şi tăcere. Dorul faţă de o vieţuire liniştită, părăsită de viteza şi zgomotul societăţii contemporane, este un dor ce se va naşte, mai devreme sau mai târziu, în sufletul fiecărui creştin.
Tăcerea şi petrecerea în linişte este o asceză contemporană
Tăcerea şi petrecerea în tăcere este o asceză ce poate părea multora drept nebunie sau ceva copilăresc. Paul Evdokimov spune aceasta, zicând astfel: "Tebaida eroică impunea posturi extreme şi nevoinţe; astăzi, bătălia se deplasează însă pe alte poziţii (…) eliberarea de orice nevoie de dopaj: viteză, zgomot, excitante, alcooluri de tot felul. Asceza ar fi mai degrabă odihna impusă, disciplina calmului şi a tăcerii (…) în care omul regăseşte facultatea de a se opri pentru rugăciune şi contemplare, chiar şi în inima tuturor zgomotelor lumii."
Şi părintele Alexander Schmemann observă această teamă a omului de a petrece în linişte: "Nevoia permanentă de muzică descoperă incapacitatea omului modern de a se bucura de linişte, de a o înţelege nu ca pe ceva negativ, ca pe o simplă absenţă, ci tocmai ca pe o prezenţă şi ca pe o condiţie pentru orice prezenţă reală."
de Teodor Danalache
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*