Oamenii au capacitatea interioară de a se ruga în două ipostaze complet diferite; fie în clipele cele mai negre, mai disperate ale vieţii lor, fie în momentele în care sunt conectaţi la frecvenţele înalte ale iubirii şi ale rugăciunii. Neputinţa de a ne ruga este obişnuită, adesea inconştientă, iar atunci cînd apare în conştiinţă este trăită ca o disperare, ca o stare alarmantă a fiinţei, ca un sentiment de pierdere şi îndepărtare de lumină. Sunt perioade în viaţa noastră în care ne rugăm cu uşurinţă, starea de rugăciune se află în minte continuu şi atunci avem puterea de a ne ruga deopotrivă în tramvai, pe stradă, la iarbă verbe, într-un magazin aglomerat, într-o biserică sau în toiul unei petreceri. Sunt şi perioade în care rugăciunea dispare din interioul nostru; mintea rătăceşte, sentimentele rătăcesc şi noi mergem prin viaţă ca şi cum am merge prin întuneric, aproape bîjbîind. De ce, oare, nu mai putem să ne rugăm atunci cînd simţim persistent că nu putem? Cum se face că ne încurcăm în cuvintele rugăciunii “Tatăl Nostru” şi ne trezim că mintea se gîndeşte la cu totul altceva chiar atunci cînd noi spunem rugăciunea? Este absolut evident că uitarea aceasta nu este o întîmplare. Rugăciunea nu poate fi făcută oricînd şi nici de către oricine pentru că puterea de a ne ruga se află într-un “cîmp” anume...Într-un cîmp în care predomină credinţa, iubirea, speranţa, curajul, lumina şi recunoaşterea puterii lui Dumnezeu drept călăuză a vieţii. “În Casa Tatălui meu multe lăcaşuri sunt”, spunea Iisus. “Lăcaşul rugăciunii” cere să locuieşti cu mintea şi cu inima în el pentru a te putea ruga. Dacă tu locuieşti, însă, în “casa urii, or a fricii”, dacă locuieşti în casa suferinţei mentale este ca şi cum ai locui într-o groapă de gunoi, dar ai vrea să vezi din ea marea şi florile minunate ale cîmpului. Conştiinţa noastră nu poate accesa bucuria, or puterea de a se ruga dintr-o stare în care lipseşte bucuria şi credinţa în intervenţia divină. În casa fără ferestre nu intră soarele; astfel, nici în mintea întunecată nu poate intra starea de rugăciune. De aceea nu mai putem spune nici “Tatăl Nostru”, o rugăciune pe care o ştim din copilărie. Uităm pentru că nu suntem conectaţi la lăcaşul rugăciunii. Şi tocmai uitarea aceasta trebuie să ne ajute; să insistăm, să repetăm din nou şi din nou rugăciunea, să persistăm în gînduri plăcute, frumoase şi-n dorinţe de bine pentru toată lumea, pînă ce mintea se va restabili în “lăcaşul rugăciunii”. Neputinţa de a ne ruga este un semnal de alarmă, care ne vorbeşte despre căderea minţii noastre din lumină. Mintea nu poate primi gînduri plăcute dintr-o minte întunecată. Noi nu locuim numai în case, în apartamente, în colibe, or pe străzi; locuinţa noastră autentică se află în interior. Şi, după cum ne sunt gîndurile, aşa ne este lăcaşul lăuntric. Rugăciunea se află într-un lăcaş luminos al conştiinţei umane; cine-l accesează cu adevărat îI va cunoaşte şi efectele benefice. Tot în lăcaşul de lumină al conştiinţei se află dragostea, credinţa în Hristos, frumuseţea, înţelepciunea, iertarea sau bucuria.
de Maria Timuc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*