”La început l-am iubit pe soţul meu, dar acum nu cred că-l mai iubesc; are atâtea defecte, mă irită, mă agită, mă agasează”, spune o femeie. La fel sau, poate, cu alte cuvinte, spun şi mulţi bărbaţi. Femeile necunoscute par mai frumoase şi mai interesante, mai vesele, mai cuceritoare. Alţi bărbaţi par mai buni, mai atrăgători. O femeie se îndrăgosteşte de un alt bărbat, la rândul său căsătorit, iar soţul e descris de ea ca fiind plin de incapacităţi. Dacă întrebi: ”Cum, chiar nu-i găseşti soţului tău nici o calitate”? ea răspunde: ”Nu are”!
Unde a dispărut bărbatul sau femeia de care te-ai îndrăgostit cândva? A devenit fiinţa aceea minunată, fără de care nu-ţi imaginai propria viaţă, o altă fiinţă? Un copac, care creşte peste ani, este alt copac, o floare care se maturizează e mai puţin frumoasă sau e altă floare? Râul care curge prin faţa casei tale e unul pe vreme frumoasă şi altul pe vreme urâtă? Nu, nicidecum, totul se schimbă, dar – în acelaşi timp – un om, un pom, o floare, un râu rămân neschimbaţi în esenţa lor. Omul de care ne îndrăgostim la 20 de ani e acelaşi şi altul, dar nu-i atât de important cum este el, ci cum s-a transformat percepţia noastră despre el. Se spune că oamenii tind să se simtă aşa cum îi percep ceilalţi, dar asta nu înseamnă că trebuie să punem în cârca celorlalţi ceea ce simţim, felul în care ne simţim pe noi înşine, cât să ne responsabilizăm, privind propriul nostru mod de a percepe. Asta pentru că, dacă am iubit pe cineva, cândva, nu se poate ca iubirea să se fi dus în neant, dar – cu siguranţă - s-a dus propria noastră capacitate de a iubi. Noi căutăm iubirea în lumea exterioară. O căutăm în sexualitate, în bani, în lucruri, în partenerii de sex opus; cei de care ne îndrăgostim par să ne atragă vampiric şi sumblim, iar în vremea aceasta mintea caută motive ”întemeiate” pentru care să renunţe la iubirea pentru partenerul de viaţă. Atunci îl găsim şters şi fără calităţi, zgârcit, rău, lipsit de blândeţe, de energie, de pasiune, prea gras sau prea slab, prea urât sau prea lipsit de personalitate şi inteligenţă. Ne dorim ceea ce nu avem, ne dorim dragostea de acolo de unde nu vine în întregime şi asta pentru că a scăzut capacitatea noastră de a iubi.
Mintea a pierdut legătura cu puterea ei de a aprecia; mintea s-a concentrat negativ asupra partenerului de viaţă. Cel mai mărunt lucru făcut greşit a devenit pentru minte capăt de ţară. Mintea selectează ceea ce-i displace, ce-i urât şi rău, ce-i neplăcut şi, din pricina acestei focalizări negative, ea îşi pierde puterea de a iubi şi a recunoaşte calităţile, părţile frumoase şi bune ale parteneruluui de viaţă. De aceea, femeia sau bărbatul pot simţi că nu-şi mai iubesc partenerii de viaţă şi de aceea ei se pot îndrăgosti de persoane care le retrezesc iubirea. Dar nici această retrezire nu va fi completă, nu va fi lipsită de frustrare, de tensiune şi de nemulţumire, căci mintea negativă va reveni la obiceiul ei; focalizarea asupra lucrurilor care-i lipsesc. Pentru ca noi să ne recuperăm sentimentul pierdut al iubirii nu trebuie să se schimbe cealaltă persoană. Noi avem nevoie de o revenire deliberată la percepţia pozitivă, la aprecierea părţilor bune ale partenerului de viaţă.
Expresia ”nu-l mai iubesc/ n-o mai iubesc” trădează doar căderea în negativitate a minţii celui ce descrie lipsa de iubire. Nu alţi parteneri ne trebuie pentru a iubi, ci doar o minte capabilă să aprecieze, să viseze şi să vadă partea bună şi-n ceea ce pare rău. Gândurile ne schimbă emoţiile, gândurile de apreciere ne ajută să simţim iubire, iar dacă n-o mai simţim, e o eroare să ne orientăm supărarea pe celălalt. Mintea-i cheia iubirii noastre şi pe ea trebuie s-o revitalizăm deliberat.
de Maria Timuc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*