Raportându-ne la viaţă, regăsim teama de moarte. Prezenţa ei pare să ne limiteze opţiunile pe care le bifăm în drumul de dezvoltare personală parcurs, iar conştientizarea ei crează o conexiune autentică ce leagă firul vieţii de propriile trăiri.
Este un pact nescris, acceptat de bunăvoie şi uitat cu uşurinţă, acela al morţii. Tocmai de aceea teama de moarte apare în prezenţa celui mai natural şi firesc element, viaţa. Şi indiferent cărei culturi i-am aparţine, a celei care varsă lacrimi sau a celei care surâde în faţa acestui eveniment, moartea ne surprinde precum o ploaie torenţială apărută în miez de vară.
Am tot auzit expresia ,,ataşament de viaţă”, iar explicaţiile pe marginea acesteia nu întârziau să apară, una dintre ele fiind aceea că în spatele unei exuberante capacităţi de a trăi viaţa se ascunde teama de moarte. Nu ştiu care este limita căutării de semnificaţii din acest punct de vedere, însă iată un lucru la care vă invităm să reflectăm.
Moartea presupune transformare, iar transformarea este un atribut al schimbării.
Aşadar, teama de moarte aduce cu sine teama de schimbare. Şi mă întreb: Oare de câte ori murim în fiecare zi? Oare nu cumva o parte din noi alege să moară atunci când renunţă la un obicei vechi? Oare nu cumva o parte din noi se descompune în momentele în care o persoană dragă ne spune rămas-bun înainte de a fi pregătiţi să auzim aceste cuvinte? Oare nu cumva murim în fiecare zi pentru că uităm să zâmbim şi să mulţumim pentru cele mai insignifiante cadouri oferite cu braţele deschise de viaţă? Oare cu cumva alegem să murim când îi lăsăm pe ceilalţi să decidă pentru noi înşine?
Iar pentru că murim în fiecare zi, putem afirma că moartea se autodefineşte prin ciclicitate, iar la baza acesteia se regăsesc deseori alegerile noastre conştiente sau inconştiente.
Poate că este firesc ca în momentele în care oamenii se apropie tot mai mult de moarte să conştientizeze bucuria de a trăi, iar în anumite momente astfel de ,,întâmplări” devin salvatoare. Un exemplu pe care l-am citit de curând are în prim plan un om care suferea de ulcer într-o fază acută, iar medicii i-au spus că mai are de trăit doar trei luni. Fiind singur în faţa propriei vieţi şi morţi în acelaşi timp, el alege să facă lucrul pe care şi l-a dorit cel mai mult: să călătorească în jurul lumii cu vaporul. Toată această detaşare de momentul previzibil care părea să urmeze l-a vindecat complet, dincolo de orice diagnosticări şi previziuni medicale.
http://www.damaideparte.ro/
Este un pact nescris, acceptat de bunăvoie şi uitat cu uşurinţă, acela al morţii. Tocmai de aceea teama de moarte apare în prezenţa celui mai natural şi firesc element, viaţa. Şi indiferent cărei culturi i-am aparţine, a celei care varsă lacrimi sau a celei care surâde în faţa acestui eveniment, moartea ne surprinde precum o ploaie torenţială apărută în miez de vară.
Am tot auzit expresia ,,ataşament de viaţă”, iar explicaţiile pe marginea acesteia nu întârziau să apară, una dintre ele fiind aceea că în spatele unei exuberante capacităţi de a trăi viaţa se ascunde teama de moarte. Nu ştiu care este limita căutării de semnificaţii din acest punct de vedere, însă iată un lucru la care vă invităm să reflectăm.
Moartea presupune transformare, iar transformarea este un atribut al schimbării.
Aşadar, teama de moarte aduce cu sine teama de schimbare. Şi mă întreb: Oare de câte ori murim în fiecare zi? Oare nu cumva o parte din noi alege să moară atunci când renunţă la un obicei vechi? Oare nu cumva o parte din noi se descompune în momentele în care o persoană dragă ne spune rămas-bun înainte de a fi pregătiţi să auzim aceste cuvinte? Oare nu cumva murim în fiecare zi pentru că uităm să zâmbim şi să mulţumim pentru cele mai insignifiante cadouri oferite cu braţele deschise de viaţă? Oare cu cumva alegem să murim când îi lăsăm pe ceilalţi să decidă pentru noi înşine?
Iar pentru că murim în fiecare zi, putem afirma că moartea se autodefineşte prin ciclicitate, iar la baza acesteia se regăsesc deseori alegerile noastre conştiente sau inconştiente.
Poate că este firesc ca în momentele în care oamenii se apropie tot mai mult de moarte să conştientizeze bucuria de a trăi, iar în anumite momente astfel de ,,întâmplări” devin salvatoare. Un exemplu pe care l-am citit de curând are în prim plan un om care suferea de ulcer într-o fază acută, iar medicii i-au spus că mai are de trăit doar trei luni. Fiind singur în faţa propriei vieţi şi morţi în acelaşi timp, el alege să facă lucrul pe care şi l-a dorit cel mai mult: să călătorească în jurul lumii cu vaporul. Toată această detaşare de momentul previzibil care părea să urmeze l-a vindecat complet, dincolo de orice diagnosticări şi previziuni medicale.
http://www.damaideparte.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*