Dacă n-ai fi dăruit atunci când credeai că nu mai ai de unde, n-ai fi ştiut să preţuieşti lumina pe care ţi-o dăruieşte cel care, şi el, o căuta...
Dacă n-ai fi continuat totuşi să lupţi, atunci când credeai că nu mai poţi, n-ai fi învăţat să îi ajuţi pe alţii să o facă...
Dacă n-ai fi plâns cândva toate lacrimile ce pot fi plânse pe pământ- şi totuşi, parcă tot nu secaseră de tot în inima ta, tot năvăleau, mereu, de prin adâncuri- cum ai putea vedea lacrima ascunsă a altuia? Şi să o simţi ca fiind a ta?
Dacă tu nu ai fi jertfit cândva tot ce aveai mai drag, mai sfânt, mai pur şi mai curat, cum ai putea plânge la mormintele celor care au făcut-o înaintea ta? Cum ai putea vreodată să preţuieşti rănile din spatele jertfelor pe care le fac alţii pentru tine? Ţi s-ar părea cel mai natural lucru din lume...poate că nici nu le-ai vedea. N-ai fi învăţat poate nicicând să încerci mereu să vezi câte lacrimi a costat bucuria ta....
Dacă nu ţi-ai fi urlat cândva durerea, ai fi acum surd la durerea altuia...
Dacă nu ai fi tânjit cândva după un cuvânt de alinare, ai rămâne mut la cereri nerostite în care de fapt urlă inimi frânte....
Dacă nu ai fi murit cândva rostind prea multe cuvinte, nu ai fi învăţat azi să spui mai mult prin tăceri...
Dacă nu ţi-ai fi smuls cândva o bucată din inimă să ţi-o pui temelie la ceva mai înalt decât tine, ai fi orb la ce au construit, cu lacrimi, sânge şi aorte vii cei dinaintea ta...
Dacă nu te-ai fi prăbuşit cândva în iadul deznădejdii, n-ai şti să întinzi mâna celui căzut, trăgându-l spre vreun liman de pace...
Dacă nu te-ar fi chinuit cândva mii de întrebări, n-ai şti acum să răspunzi la întrebări, înainte de a fi puse...înainte poate de a fi chiar gândite.
Dacă nu te-ai fi rătăcit cândva, n-ai şti să laşi în urmă-ţi semne pentru cei ce vin, căutând cu înfrigurare în faţa ta urmele paşilor celor pe care vrei să îi urmezi...
Dacă nu ţi s-ar fi luat cândva tot ce aveai mai de preţ, n-ai fi învăţat să fii liber în orice clipă să zbori. N-ai fi învăţat să învesteşti în ceea ce nu-ţi poate lua nimeni niciodată....
Dacă nu ai fi cerut cândva ajutor, poate că nu ai şti acum să ajuţi, chiar dacă nu auzi nici un strigăt...
Dacă nu ai fi ajutat fără să ţi se mulţumească, nu ai fi învăţat că e mai bine poate aşa- căci ţi-l îndatorezi pe Domnul...
Dacă nu ţi-ai fi pierdut cândva credinţa, nu ai fi învăţat poate cum să le-o întăreşti altora...
Dacă nu ai fi renunţat cândva prea devreme, nu ai şti acum să nu te mai dai bătut...
Dacă nu ai fi iubit de multe ori prea mult, nu ai fi învăţat să îţi faci din " prea puţin" -ul primit scară spre Rai....
Dacă nu ai fi fost alungat de oameni, nu ai fi fost primit de Domnul şi nu ai fi învăţat şi tu să adăposteşti străini pribegi în casa inimii tale...
Dacă nu ai fi îndurat cândva foame, cum ai fi învăţat să îi saturi pe alţii?
Dacă nu ai fi ars cândva de sete, cum ai fi învăţat să zideşti fântâni în sufletele oamenilor?
Dacă nu ţi-ar fi fost cândva frig, cum ai fi învăţat să îmbrăţişezi oamenii şi să le înveleşti inimile cu inima ta?
Oare de n-ai fi fost rănit, în stare să-ţi dai viaţa pentru o mângâiere, oare ai şti acum să mângâi răni pe lângă care ceilalţi trec grăbiţi?
Dacă n-ai fi murit cândva de dor, ai fi învăţat să preţuieşti acum, mai mult decât orice, clipele când ai oamenii dragi aproape?
Dacă n-ai fi iubit cândva până dincolo de orice limită credeai că poţi să ai, ai fi ştiut oare acum că iubirea adevărată se mulţumeşte cu faptul că este? Şi mulţumeşte că poate iubi aşa? Ai fi învăţat vreodată sensul acestui "mulţumesc" pe care îl rostesc în tăcere cireşii înfloriţi?
Dacă nu ţi-ai fi luat cândva în spate crucea, poate nici azi nu te-ai gândi la înviere....
Şi, dacă n-ai fi plâns cândva zdrobit de greutatea ei, ai mai putea să îi ajuţi pe alţii să şi-o ducă? Şi ai mai şti să le întinzi marama? Ştiind că au şi ei, aşa cum ai avut şi tu, cândva, nevoie?
Dacă n-ai fi continuat totuşi să lupţi, atunci când credeai că nu mai poţi, n-ai fi învăţat să îi ajuţi pe alţii să o facă...
Dacă n-ai fi plâns cândva toate lacrimile ce pot fi plânse pe pământ- şi totuşi, parcă tot nu secaseră de tot în inima ta, tot năvăleau, mereu, de prin adâncuri- cum ai putea vedea lacrima ascunsă a altuia? Şi să o simţi ca fiind a ta?
Dacă tu nu ai fi jertfit cândva tot ce aveai mai drag, mai sfânt, mai pur şi mai curat, cum ai putea plânge la mormintele celor care au făcut-o înaintea ta? Cum ai putea vreodată să preţuieşti rănile din spatele jertfelor pe care le fac alţii pentru tine? Ţi s-ar părea cel mai natural lucru din lume...poate că nici nu le-ai vedea. N-ai fi învăţat poate nicicând să încerci mereu să vezi câte lacrimi a costat bucuria ta....
Dacă nu ţi-ai fi urlat cândva durerea, ai fi acum surd la durerea altuia...
Dacă nu ai fi tânjit cândva după un cuvânt de alinare, ai rămâne mut la cereri nerostite în care de fapt urlă inimi frânte....
Dacă nu ai fi murit cândva rostind prea multe cuvinte, nu ai fi învăţat azi să spui mai mult prin tăceri...
Dacă nu ţi-ai fi smuls cândva o bucată din inimă să ţi-o pui temelie la ceva mai înalt decât tine, ai fi orb la ce au construit, cu lacrimi, sânge şi aorte vii cei dinaintea ta...
Dacă nu te-ai fi prăbuşit cândva în iadul deznădejdii, n-ai şti să întinzi mâna celui căzut, trăgându-l spre vreun liman de pace...
Dacă nu te-ar fi chinuit cândva mii de întrebări, n-ai şti acum să răspunzi la întrebări, înainte de a fi puse...înainte poate de a fi chiar gândite.
Dacă nu te-ai fi rătăcit cândva, n-ai şti să laşi în urmă-ţi semne pentru cei ce vin, căutând cu înfrigurare în faţa ta urmele paşilor celor pe care vrei să îi urmezi...
Dacă nu ţi s-ar fi luat cândva tot ce aveai mai de preţ, n-ai fi învăţat să fii liber în orice clipă să zbori. N-ai fi învăţat să învesteşti în ceea ce nu-ţi poate lua nimeni niciodată....
Dacă nu ai fi cerut cândva ajutor, poate că nu ai şti acum să ajuţi, chiar dacă nu auzi nici un strigăt...
Dacă nu ai fi ajutat fără să ţi se mulţumească, nu ai fi învăţat că e mai bine poate aşa- căci ţi-l îndatorezi pe Domnul...
Dacă nu ţi-ai fi pierdut cândva credinţa, nu ai fi învăţat poate cum să le-o întăreşti altora...
Dacă nu ai fi renunţat cândva prea devreme, nu ai şti acum să nu te mai dai bătut...
Dacă nu ai fi iubit de multe ori prea mult, nu ai fi învăţat să îţi faci din " prea puţin" -ul primit scară spre Rai....
Dacă nu ai fi fost alungat de oameni, nu ai fi fost primit de Domnul şi nu ai fi învăţat şi tu să adăposteşti străini pribegi în casa inimii tale...
Dacă nu ai fi îndurat cândva foame, cum ai fi învăţat să îi saturi pe alţii?
Dacă nu ai fi ars cândva de sete, cum ai fi învăţat să zideşti fântâni în sufletele oamenilor?
Dacă nu ţi-ar fi fost cândva frig, cum ai fi învăţat să îmbrăţişezi oamenii şi să le înveleşti inimile cu inima ta?
Oare de n-ai fi fost rănit, în stare să-ţi dai viaţa pentru o mângâiere, oare ai şti acum să mângâi răni pe lângă care ceilalţi trec grăbiţi?
Dacă n-ai fi murit cândva de dor, ai fi învăţat să preţuieşti acum, mai mult decât orice, clipele când ai oamenii dragi aproape?
Dacă n-ai fi iubit cândva până dincolo de orice limită credeai că poţi să ai, ai fi ştiut oare acum că iubirea adevărată se mulţumeşte cu faptul că este? Şi mulţumeşte că poate iubi aşa? Ai fi învăţat vreodată sensul acestui "mulţumesc" pe care îl rostesc în tăcere cireşii înfloriţi?
Dacă nu ţi-ai fi luat cândva în spate crucea, poate nici azi nu te-ai gândi la înviere....
Şi, dacă n-ai fi plâns cândva zdrobit de greutatea ei, ai mai putea să îi ajuţi pe alţii să şi-o ducă? Şi ai mai şti să le întinzi marama? Ştiind că au şi ei, aşa cum ai avut şi tu, cândva, nevoie?
Iată sensul la ceea ce, uneori, îţi pare fără sens.
de Alexandra Svet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*