Când
dăruieşti ceva „să nu ştie stânga ce face dreapta”, a spus Iisus. Darul
să fie tainic, anonim. Doar tu să ştii de el. Nici măcar cei mai
apropiaţi oameni, simbolizaţi de „mâna stângă” în parabola biblică, nu
trebuie să ştie că ai dăruit. Poate că asta-i şi taina, esenţa şi
substanţa darurilor; să ştii doar tu când dăruieşti. Acesta-i darul
divin, la fel de frumos ca şi „agape” sau iubirea necondiţionată.
Asta-i
o formă de manifestare a iubirii necondiţionate. Iubirea fără
condiţii nu înseamnă să tolerezi mizeria, comportamentul aberant,
absurd, barbar al altui om. Iubirea necondiţionată nu cere să te
ploconeşti în faţa celui care te abuzează, te torturează şi se
poartă violent cu tine, dar să-l urăşti, să-l deteşti, să te
otrăveşti constant cu gânduri şi sentimente dureroase. Iubirea fără
condiţii nu are condiţii în interior, dar în exterior se poate
manifesta uman. Să fii blând înlăuntru şi... ferm în afară, asta ar
putea fi o formă autentică a iubirii fără condiţii. A dărui în taină, a
rămâne un dăruitor anonim (chiar un dăruitor anonim al
sentimentelor), a da ceva ce-i bun în mod profund pentru tine
înseamnă a manifesta iubirea fără condiţii, iubirea de altul, dar –
mai ales – iubirea de sine.
În
„taina darurilor” se manifestă iubirea autentică, slujirea la cea mai
înaltă octavă a sa, căci bucuria de a dărui rămâne o bucurie în sine, un
cântec în sine. Dacă „stânga vede”, aude, dacă baţi trâmbiţa şi dacă
clopotele anunţă lumii întregi că ai făcut un dar, aceea-i publicitate.
Aceea-i o formă de hrană a propriei mândrii. Chiar dacă nu primeşti
nimic în schimb, dar ţi se umflă pieptul în faţa lumii, mândria sau
demonul mândriei stă la pândă şi pânda nu-i niciodată fără folos. Căci
mândria hrăneşte Egoul, ca şi lăcomia pentru laude. Noi nu ne hrănim
doar cu mâncare, nu doar vinurile şi băuturile tari ne trezesc plăcerea
şi impulsurile umane grosiere. Noi ne mândrim cu faptele bune, iar
mândria este – de fapt – unul dintre marii demoni ai noştri.
Suntem
uşor confuzi, uşor habotnici şi creduli în faţa imaginilor ce ne
înfăţişează binele şi răul, aşa încât credem că a dărui e-o faptă bună
şi-i normal să ne mândrim, e normal şi corect să ştie toată lumea ce
minunaţi suntem. De fapt, conştiinţa noastră ştie în permanenţă până
unde ni se întinde minunăţia, ne cunoaşte plapuma şi ne ştie pe noi, cei
adevăraţi. Vorbind despre daruri, Iisus dezvăluie tocmai această
fantastică putere a conştiinţei umane de a şti, a face diferenţa şi a
cunoaşte adevărul nostru. Conştiinţa ştie când dăruim din iubire şi când
hrănim văzul invidios sau indiferent, provocator sau profitor al
lumii.
Nu-i
important ce vede lumea în dăruirile noastre, cât ce vede conştiinţa
noastră. Când dăruim în taină, suntem în miezul propriei fiinţe;
Dumnezeu însuşi dăruieşte în ascuns prin noi. Oricând dăruim, fie un
zâmbet, o floare, o casă, o grădină întreagă sau un avion, să ne
asigurăm că singurul spectator al darului este primitorul lui. Altfel,
se poate ca Egoul să ne mângâie cu aripile lui de fier, altfel se
poate să nu ne aflăm în stare de iubire fără condiţii, ci într-o pură,
simplă, firească – însă – stare omenească. Iată de ce marii sfinţi,
oamenii transformaţi ai acestei lumi trăiesc în anonimat.
Ei
dăruiesc în taină şi trăiesc în taină tocmai pentru că frumuseţea
interioară nu încape în sunetele tobelor. Frumuseţea interioară nu se
aşteaptă să fie recunoscută, ea este un dar pentru lume, unul
necondiţionat, ea slujeşte prin însăşi existenţa sa. Putem şi
noi ca măcar din când în când să dăruim, să facem cu adevărat ceva
important pentru un alt om, să facem „slujire”, chiar dacă nu suntem
călugări sau sfinţi. Să dăruim în desăvârşită taină, iar recompensa
darului nostru tainic să rămână doar o stare de fericire, de bucurie
şi de împlinire în sine.
Acest
fel de dar este expresia manifestării iubirii de sine, nu a iubirii
Egoului (observaţi, îi dăruim altuia, dar cu inima şi asta-i iubire
de sine!). Pentru Ego darurile trebuie văzute, auzite, trâmbiţate,
eventual pline de aşteptări şi pretenţii.
„Să nu ştie stânga ce face dreapta” înseamnă să renunţi la aşteptări, să renunţi la aplauze, la public, la vorbe pompoase şi adesea false din partea lumii şi să dăruieşti doar pentru că ceea ce dăruieşti îl zideşte pe celălalt. Să nu gândim că asta-i ceva rar sau imposibil, că asta-i poezie sau un simplu fel de a nu vedea amărăciunile vieţii, căci ne înşelăm singuri. Inima ştie că dăruim când „nu ştie stânga ce face dreapta” şi de aceea suntem în câştig, căci nicicând nu respiră Dumnezeu mai aproape de om decât atunci când el îi serveşte inimii iubitoare, servindu-l sincer pe altul!
„Să nu ştie stânga ce face dreapta” înseamnă să renunţi la aşteptări, să renunţi la aplauze, la public, la vorbe pompoase şi adesea false din partea lumii şi să dăruieşti doar pentru că ceea ce dăruieşti îl zideşte pe celălalt. Să nu gândim că asta-i ceva rar sau imposibil, că asta-i poezie sau un simplu fel de a nu vedea amărăciunile vieţii, căci ne înşelăm singuri. Inima ştie că dăruim când „nu ştie stânga ce face dreapta” şi de aceea suntem în câştig, căci nicicând nu respiră Dumnezeu mai aproape de om decât atunci când el îi serveşte inimii iubitoare, servindu-l sincer pe altul!
de Maria Timuc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*