Atunci când începi să-ți trăiești cu adevărat viața, să realizezi ce presupune ea și ce trebuie să faci e ca și cum te-ai trezi deodată în mijlocul oceanului. Înaintezi, puțin câte puțin, uneori grăbit, mărind viteza, alteori, plutind în derivă purtat de valuri. Și pentru început ți se pare simplu. Ba mai mult, ai impresia că tu ești unicul stăpân al vieții tale și că nimeni și nimic nu te poate zdruncina.
Sunt zile în care soarele se oglindește în apa limpede, iar tu ești fericit pentru liniștea care te înconjoară și zile în care de nicăieri apar nori negri, vestitori de furtuni periculoase pe care n-ai cum să-i eviți și nici să-i alungi. Vei rămâne acolo unde ești, așteptând să treacă furtuna de la sine sau vei lupta, vei îndura frigul și ploaia care îți biciuie fața și poate că nici nu vei observa lacrimile care o iau la fugă pe obraji în jos, confudându-le cu stropii de ploaie.
Vor fi momente când vei fi învins deși ai luptat cu vitejie. Te vei aduna de unde ai căzut și vei merge mai departe pentru că soarele îți va fi zâmbit din nou.
Apoi îți vei simți din nou inima plină de miracolul și frumusețea fiecărui răsărit și vei admira tăcut, gânditor fiecare apus.
Iar timpul va trece. Vei învăța să accepți că zilele liniștite vor fi mereu urmate de cele pline de furtuni și invers. Îți vei însuși faptul că valurile îți pot fi prieteni și dușmani deopotrivă și că cele mai importante bătălii le vei duce în singurătate.
Vei păstra în adâncul tău câte o comoară de la fiecare om care îți va ieși în cale și cu timpul, doar cu timpul, poate vei învăța să te aperi și de rechini…
© Iustina Ţalea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*