Primesc mesaje de la oameni care mă întreabă dacă trăiesc la mănăstire, dacă am peste 50 de ani sau tot felul de alte întrebări simpatice, toate derivând din aceeaşi credinţă, adânc înrădăcinată până şi în minţile oamenilor educaţi şi cu frică de Dumnezeu - aceea că trebuie să fii sau călugăr sau să ai o mare problemă ca să crezi cu tărie în Dumnezeu şi să Îl mărturiseşti, după puteri. "Nu, nu se poate!" spun mulţi. "A avut o dezamăgire. O neimplinire. Vreo frustrare. Şi boala, neiubirea, lipsurile sau de-a dreptul sărăcia justifică fuga asta la biserică. "
Dar de ce oare e atât de greu de crezut că există oameni care L-au găsit (sau mai bine zis au avut norocul de a fi găsiţi) înainte de a se prăbuşi avionul, înainte de a se afla pe masa de operaţie sau înainte de a pierde totul?
Încerc să înţeleg de ce oare e atât de greu de crezut că oameni cărora nu le lipseşte nimic, sunt iubiţi, sănătoşi, frumoşi - şi nu mă refer aici la mine, da? :) ci la mulţimea de oameni frumoşi, care au sau ar putea avea totul, oameni vii, reali, minunaţi, pe care îi cunosc personal şi care cred cu tărie în El şi aleg să îngenuncheze în faţa Lui, Cel care le-a dăruit tot, pentru a-I mulţumi?
De ce e atât de greu de crezut că oameni care au văzut lumea întreagă pentru a-L găsi au găsit fericirea şi sensul cuvântului Acasă la biserica de peste drum? Că oameni care au avut totul au înţeles că de fapt nu au avut nimic? De ce nu ar fi posibil să coborî dintr-un 4*4 pentru a îngenunchea în faţa unei icoane, să porţi în geantă Psaltirea, să te străduieşti să îţi îmbraci trupul nu numai în haine de firmă, dar şi sufletul în fapte bune, să te preocupe să îţi aduni comori în ceruri la fel de mult sau poate chiar mai mult decât contul în bancă?
De ce e oare atât de comună credinţa că un creştin adevărat este un fatalist de-o bunătate tâmpă, resemnată, vecină cu prostia când de fapt toţi sfinţii au fost mari luptători? Când e mai greu să fii bun decât să faci răul, e mai greu să te înfrânezi decât să faci tot ce te taie capul şi poate fi uneori atât de greu, dacă nu imposibil, să ierţi, să uiţi şi să iubeşti când ai avea toate motivele să urăşti? Să nu mai spun cât de mult mai greu e să înveţi să te jertfeşti, să îţi sacrifici Acum-ul crezând în ceva nevăzut? Sau cât de mult mai greu e să înveţi să mori pentru alţii decât să te zbaţi să trăieşti pentru tine?
De ce e atât de greu de crezut că oameni care au gustat toate plăcerile vieţii, s-au bucurat de călătorii, hoteluri, restaurante , yachturi de nu ştiu câte stele, aleg să se plece în faţa miliardelor de stele pe care li le oferă El, în faţa călătoriilor pline de bucurii duhovniceşti pe care El le poartă paşii inimii?
De ce e atât de greu de crezut că oameni care au gustat euforia drogurilor au descoperit acum singura dependenţă bună, de cel mai tare drog? Şi în timp ce prieteni de-ai lor au murit de overdose sau şi-au pierdut minţile ei îngenuchează cuminţi lasându-şi inima bucurată de har? De ce e atât de greu de înţeles că oameni care au gustat plăceri, senzaţii, trăiri care de care mai exotice şi mai intense, au aflat bucuria care nu se termină niciodată şi nu te lasă mai sărac, mai bolnav, mai trist şi mai murdar atunci când pleacă? Că oameni care au fost preamult iubiţi au găsit acum Iubirea? Că oameni care au avut totul au înţeles că fără El nu au nimic? Că există oameni care fug să mulţumească încă de pe acum pentru viaţa pe care prieteni de-ai lor nu o mai au, pentru sănătatea pe care alţii au pierdut-o, pentru darurile pe care atâţia alţii nu le au, sau pentru păcatele pe care atâţia alţii şi le văd prea târziu?
Sunt mică, nevrednică, păcătoasă şi la începutul unui drum pe care de-abia îl întrezăresc. Cu ajutorul lui Dumnezeu, probabil dacă voi merge pe el voi arunca încet încet tot ce am - pentru că voi fi găsit cu siguranţă comori mult mai mari. Până atunci însă, îngăduiţi-mă să spun şi eu ceva, în toată nevrednicia mea - şi o fac nu referindu-mă la mine ci pentru că privesc şi eu atât la cei ce au păşit pe drumul ăsta înainte, cât şi la toţi oamenii frumoşi pe care îi am în jur şi merg înainte pe el. Să spun, aşadar, cât pot eu de tare, că nu, creştinismul nu înseamnă să fii sărac pentru că nu poţi avea mai mult. Ci pentru că nu îţi (mai) doreşti. Nu înseamnă că nu faci lucruri pentru că nu poţi. Ci pentru că ai înţeles că nu îţi aduc nimic bun. Nu înseamnă nici slăbiciune, nici cretinism, nici tâmpenie. Ci luptă înţeleaptă, clipă de clipă, în trezvie, cu patimile şi cu o lume ce tot încearcă să îţi ia totul, dându-ţi în schimb, la suprapreţ, nimic. Cu o lume ce te păcăleşte cu deşertăciuni, fără să îţi dea de fapt nimic, impiedicându-te în schimb să ai totul. Creştinismul nu înseamnă fugă de ceva ce nu poţi avea. Ci fugă către ceva mult mai bun. Nu înseamnă vulpea care strigă că strugurii sunt acri pentru că nu ajunge la ei, ci vulpea care a descoperit că poate să aibă toată via. Şi nu mai dă doi bani pe strugurii ăia stafidiţi.
Să nu uităm asta atunci când judecăm pripit oamenii care merg la biserică. Părintele Daniil (Sandu Tudor) avea avion privat când mulţi nici nu ştiau că s-a inventat avionul. Avea proprietăţi imobiliare pe Calea Victoriei, bani, poziţie socială, era frumos şi şarmant, inteligent, putea avea orice femeie şi văzuse toată lumea. Nimic n-a mai contat când L-a găsit pe Dumnezeu. Sau când, în sfârşit, s-a lăsat găsit.
Nu, creştinismul nu e pentru fraieri. Sau, poate doar pentru cei care aleg să trăiască conform sensulului iniţial al cuvântului, pe care l-am aflat (tot) de la Părintele Nicolae Steinhardt. Freiherr - Lord Liber. Aşa da! Căci cred că doar un creştin adevărat e un om cu adevărat liber. Şi nu orice fel de om. Ci un nobil. Se pare că lumea a făcut din creştinism cam ce a făcut din cuvântul "fraier".
Ce-a fost şi ce-a ajuns!
Doamne ajută să ne putem numi şi noi, cât mai mulţi dintre noi, cândva aşa. Creştini adevăraţi. Freiherrs. Să ne întâlnim cu bine, în vie! că de struguri ne-am cam săturat.
de Alexandra Svet
Minunat, multumesc!!
RăspundețiȘtergere