Nu spunem lucrurilor pe nume de teamă să nu pierdem relaţii, dar pierdem relaţii tocmai din cauza lucrurilor nespuse. E un paradox. Am fost învăţaţi să ne purtăm cuviincios, să nu jignim, să nu rănim, să nu avem puncte de vedere divergente. Să nu cumva să intrăm în conflicte cu oamenii. Să dăm de la noi, să lăsăm lucrurile să fie oricum ar fi, de dragul liniştii, aparenţei, a sufletului. Adevărul, pentru mine, este însă că a evita să intri în conflict cu alţi oameni este o acţiune care te poate situa într-o poziţie de conflict interior extrem de dureros cu tine însuţi.
Pentru că atunci când lucrurile rămân nespuse, oricât de mult am încerca să ne convingem că nu contează şi că nu e important ca celălalt să ştie punctul nostru de vedere şi că e mai bine să taci decât să işti o neînţelegere, în sufletul nostru se aşterne distanţa şi tensiunea. Faţă de acea persoană, faţă de cei apropiaţi, dată de noi înşine. Ne închidem într-o carapace plină de venin, în care rănile noastre nu au nicio şansă să se vindece. Nu că ni se pot vindeca rănile doar prin simplul fapt de a spune cuiva ce ne deranjează. Însă, mai mult ca sigur, când avem puterea să vorbim despre noi şi despre ce simţim, rănile noastre nu se adâncesc şi mai mult. Şi astfel ne oferim ocazia să ajungem la adevărata sursă a rănii, care este, desigur, situată în altă parte, în alt timp şi alt loc.
Ne înghiţim adevărul de teama abandonului şi a respingerii. Dacă ni se va retrage dragostea atunci când gura noastră va îndrăzni să grăiască adevărul nostru interior? Dacă vom înceta să fim văzuţi şi validaţi? Din dorinţa de a fi văzuţi, facem toate compromisurile posibile. Spunem da atunci când vrem să spunem nu, nu spunem la timp ce simţim legat de o situaţie care ne deranjează şi nu avem puterea să spunem lucrurilor pe nume nici după ani de zile de la evenimentul cu pricina. Şi culmea e că nici măcar în acest fel nu suntem văzuţi după chipul şi asemănarea noastră, aşa cum suntem cu adevărat. Suntem văzuţi conform imaginii pe care o afişăm, de băiat bun/fată bună, dar nu conform cu ceea ce suntem, în adâncurile noastre cele mai intime.
Ce ne facem însă când vine ziua în care căpătăm curajul de a nu mai fi băiatul bun/fata bună cu care i-am obişnuit pe ceilalţi şi, începând să spunem ce simţim, îi rănim pe ceilalţi? Aici este un subiect extrem de sensibil, pentru că frica de a răni este atât de puternică, încât începem să ne ascundem din nou în spatele aceloraşi tipare ştiute care ne-au adus toată nefericirea posibilă. Dacă reuşim să învăţăm să stăm în sufletul nostru cu propriile sentimente rănite, ne va fi mai uşor să acceptăm că îi rănim pe ceilalţi, fără voia noastră, atunci când spunem ce simţim. Dacă copilul rănit din noi se simte la adăpost în inima noastră, atunci adultul nostru sănătos poate vorbi din locul de autenticitate maximă a sufletului său, ştiind că şi ceilalţi au aceeaşi capacitate de a se împăca, la rândul lor, cu propriile sentimente rănite.
Cum ajungem însă în locul în care ceea ce suntem noi cu adevărat nu mai trebuie redus la tăcere doar pentru că altora nu le convine să audă adevărul? E un proces care oferă, mai presus de toate, un angajament faţă de tine însuţi şi faţă de adevărul tău interior. Când căpătăm acest angajament, ne dăm seama că nu mai putem face abstracţie de el, în nicio împrejurare, pentru nimeni şi pentru nimic.
Pentru mine, acest angajament este mai presus de orice alte concepte spirituale fabricate sau autentice, mai presus de prietenie, de iertare, de relaţii, de convenţiile şi constrângerile societăţii. Pentru că ştiu, în ziua ultimă, când voi închide ochii peste viaţa care a fost până atunci a mea, singura întrebare pe care mi-o voi adresa este: cât de autentică am fost faţă de mine însămi?
sursa aici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*