Cum evoluăm în relația de cuplu?

Mulţi poate gândesc că odată începută relaţia de cuplu, partenerii stau şi se odihnesc.

Dar relaţia de cuplu este parte a unui proces de viaţă, o parte determinantă a lui. Căci viaţa propriu-zisă începe cu o relaţie de cuplu. Odată cu ea toate lucrurile în viaţă se schimbă, devin mai mari, mai bogate şi mai împlinite.

A învăţa iubirea de la părinţi.

Relaţiei de cuplu îi precede ceva şi anume copilăria. Relaţia de cuplu se învaţă devreme. Iubirea pe care o investim în relaţia de cuplu o învăţăm de timpuriu. O învăţăm, înainte de toate, de la mama. Doar când relaţia cu mama se desăvârşeşte, când primim de la aceasta, cu toată inima, ceea ce are ea de dăruit, vom fi pregătiţi pentru o relaţie de cuplu.

Lucrurile stau întocmai şi în relaţia cu tatăl. Cine nu îşi apropie părinţii, nu îşi poate apropia vreun partener. Multe probleme într-o relaţie apar din faptul că unul sau ambii parteneri nu trăiesc împăcaţi cu părinţii, într-o strânsă legătură ce implică atenţie şi dăruire însoţită de recunoştinţă.

Întreaga perioadă până la maturitate se întemeiază pe a “primi cu iubire.” A primi şi iar a primi este esenţial aici. Din diferite motive, mulţi oameni se sfiesc să primească. De exemplu, unii dintre noi trăiesc cu impresia că ceea ce părinţii ne oferă este atât de mult, atât de bogat, încât nu ne vom putea revanşa niciodată, că recunoştinţa noastră nu va fi niciodată deajuns.

A primi cu iubire.

Avem o nevoie adânc înrădăcinată de echilibru între a da şi a primi. Astfel, unii copii se închid şi nu vor să primească din teamă că nu vor putea răsplăti cu aceeaşi măsură. Prin urmare, ei nu mai vor să primească nimic. Adesea îşi însoţesc acest gen cu acuzaţii şi reproşuri la adresa părinţilor. Din acest motiv primesc foarte puţin şi, la rândul lor, au foarte puţin de dat. De regulă, acest puţin nu este suficient într-o relaţie de cuplu. Iată cum relaţia de cuplu se bazează pe faptul că noi primim de la părinţi.

Adesea predomină o prejudecată privitoare la sentimentul de echilibru între a da şi a primi. Nu vom putea niciodată să ne revanşăm faţă de părinţi. Dar ne putem revanşa în alt fel, prin faptul că dăruim mai departe, de exemplu unui partener, şi mai ales propriilor noştri copii. Înţelegând acest lucru nu ne mai facem griji legate de cât vom reuşi să dăm înapoi părinţilor. Primim şi iar primim ştiind că într-o zi tot ceea ce am primit se va revărsa din nou, iar partenerul şi copiii noştri vor deveni astfel mai bogaţi. Iată deci o condiţie necesară relaţiei de cuplu. Iubirea din care se hrănesc ambii parteneri începe încă din copilărie.

A primi dincolo de bine şi de rău.

Mai este ceva ce se opune faptului de a primi, înţeles ca treaptă premergătoare unei relaţii. Este deosebirea dintre bine şi rău. Există opinia, încurajată de anumite curente ale opiniei publice, conform căreia problemele noastre au strânsă legătură cu părinţii. Dacă părinţii ar fi fost mai buni, şi nouă ne-ar fi acum mai bine. Este o concepţie ciudată, căci evoluţiei îi este propriu faptul de a răzbate în detrimentul oricăror obstacole.

O concepţie larg împrăştiată afirmă că evoluăm primind şi iar primind, fără a fi nevoiţi să întreprindem ceva pe cont propriu. Dar evoluăm tocmai datorită obstacolelor şi greşelilor comise de părinţi, datorită greutăţilor pe care le-am avut în copilărie. Departe de a fi un lucru rău, obstacolele sunt şansa noastră de a creşte şi a prinde puteri pentru adevărata viaţă.

Adesea mă întreb ce s-ar alege dintr-un copil cu părinţi aşa-zişi perfecţi. Ar putea el să trăiască? Ar şti el ceva despre adevărata viaţă? Este el suficient de bogat pentru o relaţie de cuplu?

”Pregătirea pentru o relaţie de cuplu”

Ne imaginăm părinţii, mama şi tatăl, aşa cum sunt. În spatele lor sunt părinţii fiecăruia, căci şi părinţii noştri au fost odată copii. În spatele părinţilor lor stau alţi părinţi şi tot aşa, la nesfârşit, multe generaţii anterioare. Viaţa care curge prin toţi aceştia are origine necunoscută nouă. Viaţa este cel mai puternic lucru care există. Este lucrul cel mai cuprinzător, mai spiritual, mai dumnezeiesc. Relaţia cu Dumnezeu nu poate fi decât o relaţie cu viaţă. Şi orice relaţie cu viaţă este până la urmă o relaţie cu Dumnezeu.

Această viaţă curge în mod divin, real, prin aceste generaţii. Nimeni nu poate adăuga sau îndepărta ceva. Prin faptul de a primi şi a dărui mai departe, toate aceste generaţii au fost desăvârşite. Au fost desăvârşite prin armonia lor cu un impuls divin. Astfel, prin multe generaţii, viaţa a ajuns în cele din urmă la părinţii noştri. Ei s-au iubit şi din iubirea lor ne-am născut noi. Viaţa noastră este fructul iubirii lor.

Îi privim pe părinţi, ne deschidem inima şi primim de la ei, aşa cum sunt, această viaţă în plinătatea ei, ca pe cel mai cuprinzător lucru existent, ca pe ceva sfânt, dumnezeiesc. Privim către ei şi primind aceasta le spunem: ”mulţumesc”. Dar nu numai lor. Acest mulţumesc se îndreaptă spre toate generaţiile din spatele lor şi, în cele din urmă, spre însăşi originea vieţii. În felul acesta am dobândit noi viaţa.”

Am avut nevoie de preocuparea şi îngrijirea din partea părinţilor multă vreme. Ei ne-au dăruit această preocupare şi această îngrijire. Ne-au hrănit, ne-au protejat, ne-au educat, s-au gândit mereu la noi întrebându-se: “Ce-i lipseşte copilului nostru?’ Astfel am crescut datorită dragostei şi îngrijirii lor.”

Creator şi Divin

Dar părinţii noştri sunt şi ei oameni, asemeni nouă, cu aşa-numitele lor greşeli. Spun ”cu aşa-numitele lor greşeli” pentru că orice evoluţie necesită, pe lângă acumulare, şi obstacole, şi greşeli. Căci divinul care acţionează în viaţă comite şi greşeli, privit din această perspectivă. Concepţia conform căreia divinul este desăvârşit nu se susţine. Căci tot ce este creator datorează asta numai faptului de a fi fost mai înainte neîmplinit. A crea este posibil doar acolo unde există ceva neîmplinit, ceva neajuns la termen, acolo unde există greşeală şi eroare.

Astfel, tot ceea ce este creator în noi, prin părinţii noştri, este cu putință datorită greşelii, datorită greutăţilor, lipsurilor şi vinovăţiei. Privim la acest fapt ca la ceva necesar propriei noastre vieţi, propriei noastre evoluţii, şi îl primim înlăuntrul nostru acceptându-l: “Da, ceea ce m-a făcut să cresc îmi aparţine. Este o parte din mine şi trebuie să fie aşa.”

Simţim ceea ce se petrece în sufletul nostru acum. Observăm cum devenim mai cuprinzători şi mai puternici.

A evolua în relaţia de cuplu.

Ce nu am primit, nu putem da mai departe. Acest fapt are efecte considerabile asupra relaţiei de cuplu.

Mulţi îşi reprezintă partenerul ca ideal, aşa cum ar trebui el să fie. Cu un partener ideal nimeni nu poate evolua. Ce ar însemna un partener ideal pentru mine? Ar fi atunci când i-aş putea spune: “Tu eşti părintele meu şi eu sunt copilul tău”. Dar ce rezultă dintr-o astfel de relaţie?

Fiecare dintre parteneri, bărbatul şi femeia, au crescut într-o anumită familie cu anumite dificultăţi, şi astfel au evoluat într-un anumit fel. Ori iată că acum se întâlnesc, fiecare cu felul lui de a fi diferit, şi devin o provocare unul pentru altul. Dacă se iau aşa cum sunt, exact aşa cum sunt, vor evolua unul alături de altul. Atât şi nimic mai mult. Asta este condiţia.

Atunci am putea, fireşte, să privim şi altfel dificultăţile ce apar în relaţia de cuplu. Le-am putea preţui şi am putea evolua prin ele, astfel încât relaţia să devină tot mai împlinită şi fericită.

Fragment din “Fericirea care durează”, Bert Hellinger
Sursa aici