De la ataşament la iubire

Specialiştii au constatat că oamenii longevivi au o mare capacitate; aceea de a accepta mai uşor traumele vieţii. Schimbările, fluctuaţiile, problemele, durerile sunt primite de ei cu un fel de bunătate sufletească sau înţelegere, care nu-i ataşează de ceea ce pierd şi nu-i fac răi atunci cînd pierderile se întîmplă. Noi, oamenii, am crezut că a fi ataşaţi de lucrurile sau de oamenii care ne înconjoară este o dovadă de dragoste. Realitatea arată, însă, într-un mod diferit pentru că ceea ce credem a fi “dragoste” este cu totul altceva. Altceva decît a ne zdrobi printre emoţii şi lacrimi, printre tresăltări ale inimii şi zdruncinări ale sentimentelor. Altceva decît a sta cu ochii în tavan, gîndindu-ne continuu la un om iubit şi altceva decît a suferi pentru că el nu ne este prea apropiat, prea atent, bun sau încîntat peste măsură să ne fie alături. Iubirea şi ataşamentul sunt două stări complet diferite. ŞI, pe măsură ce timpul trece, oamenii sunt nevoiţi să trăiască diferenţa.
Ataşamentul presupune emoţii aproape radicale. Presupune dorinţe radicale şi nevoi care se vor împlinite, precum şi durere, sentimente de inadecvare, emoţii teribile şi suferinţe sufleteşti cauzate de neîmplinirea dorinţelor. Cînd suntem ataşaţi de o dorinţă, ne supărăm pentru că ea nu se împlineşte. În ataşament, respingem ceea ce nu ne place şi acceptăm doar ceea ce ne place. Neacceptarea este funcţia fundamentală a ataşamentului. Suferinţa este efectul ei. În iubire – acea iubire despre care ne-a vorbit şi Hristos în multe feluri (toţi oamenii sunt fraţii mei..sau “am venit să-i despart pe părinţi de copii..”!) – relaţiile cu cei din jur se schimbă. Iubirea la care ni se cere sau ni se va cere să ajungem este- pentru mulţi dintre noi -aproape imposibilă. Acceptarea este iubire şi este libertate emoţională. Este respectul pentru alegerile interioare ale altuia, este acceptare a a ceea ce fratele, mama, sora, iubitul sau orice altă fiinţă apropiată alege să experimenteze în viaţă. Căci toate fiinţele sunt coordonate de propria lor scînteie de divinitate şi tot ce trăiesc este – astfel – dreptul lor divin. Cînd nu acceptăm ceea ce i se întîmplă altuia sau nouă înşine, pare că ieşim intempestiv din iubire şi intrăm la fel în ataşament. Ne agăţăm, atunci, de dorinţele noastre omeneşti, de fericirea noastră, de ceea ce credem că ar trebui să fie şi – prin aceasta – limităm libertatea divină a altui om de a-şi alege experienţa vieţii. Ne alegem atunci cu emoţii, cu străfulgerări de mînie sau de ură, cu suferinţă şi încordare..şi tot atunci nu mai acceptăm propria noastră stare de bine. Iubim ceea ce este omenesc mai presus de Dumnezeu. Viaţa noastră pare a fi chiar aceasta; o şcoală la care învăţăm că tot ce este omenesc depinde de Dumnezeu. Cu cît vom fi mai puţin ataşaţi de tot ce ne înconjoară, cu atît vom simţi mai mult forţa divină care ne aşteaptă s-o recunoşatem şi să-i înţelegem existenţa şi cu atît mai mult vom trăi sentimentul că prin noi se fac toate, dar nu nu le facem chiar noi. Aşa vom înţelege mesajul Domnului Hristos şi vom accepta că lumina sa este prezentă aici şi acum, sub forma iubirii pe care o putem simţi, nu doar în zilele de Paşte sau de Crăciun, ci în toate zilele vieţii noastre.

de Maria Timuc