IUBIRI INTERZISE

Am iubit. Am iubit interzis, am iubit așa cum oricine iubește permis.

Eu am iubit interzis...

Am iubit aproape imposibil, oameni imposibil de atins. Îmi dau seama acum, după ani de zile, cât de imposibil era. Tocmai de aceea consider că rațiunea mea a fost puternică și nu mi-a permis să îmi clădesc visuri pe iubiri imposibile.

Am iubit oameni pe care trebuia să îi iubească alți oameni, dar am ales să îi iubesc eu. Odată cu aceste alegeri, a venit și suferința. Rațiunea a fost glasul intuiției care mă avertiza că efemeritatea nu este cea obișnuită ci aceea dată de împrejurările speciale în care iubeam.

Am iubit oameni imposibili care au căutat la rândul lor, iubirea, în mine. În schimbul ei, mi-au oferit crâmpeie de fericire. Mă gândesc că această fericire este specială, fiind interzisă. Dureroasă și specială. Cu căutări, așteptări fără așteptări . Un pic cam aiurea, nu ? Probabil.

Nu am întrebat și nu m-am întrebat dacă este bine sau nu. Împrejurările realității mele nu îmi dădeau motive să mă întreb cât de drept sau nedrept este. Față de mine - pentru că față de acești oameni, a fost bine, ei și-au luat porția de fericire din mine și mie mi-au lăsat resturi. Resturile unei fericiri amare .

Am avut visuri. O, da, am avut și eu visuri. Visuri de împlinire. Sunt om. Este firesc. Și prima dată am visat foarte frumos. Cred că și vârsta mi-a permis. Mă vedeam în stare să mut munții din loc în numele iubirii. Și chiar îi mutam cu fiecare zi care trecea. Făceam pași în întâmpinarea visului meu. Îl colorasem frumos, îi spuneam neliniștii din mine să tacă, pentru că tot ce pare imposibil, este, de fapt, posibil.

Și am făcut tot ce se putea face pentru a realiza imposibilul. Încet, cu răbdare, fiecare minut din zi a fost o răbdare în plus. Și analiză. Analiza realității și analiza perspectivelor. Iar și iar, în funcție de tot ce se întâmpla nou, în funcție de tot ce mai vedeam în drum. Până în ziua pe care am simțit-o ” coaptă” pentru a alege. Ca un măr pârguit am cules-o și am pus-o cu grijă în panerul schimbărilor mele. Și am continuat să merg către împlinirea visului meu de împlinire.

Dar iubeam imposibil. Dăruiam și simțeam cum seva mea se scurgea printre degete către o inimă înfometată și egoistă care nu mai dorea să dea nimic înapoi. Continuam să dau. Cu lacrimi din ce în ce mai amare și cu încăpățânarea de a lupta pentru visul meu. Și m-am golit. Ca o ciutură lipsită de apă, o ciutură care degeaba mai căuta în adâncurile fântânii lichid, nu mai era, secase pieptul pământului, nu mai avea nimic pentru fântână.

Rădăcinile se smulg greu. Rădăcinile țipă când vrei să le smulgi de la locul lor și sângerează chiar dacă ele se usucă cu fiecare zi care trece. Pentru sânge, niciodată nu sunt prea uscate. Să smulgi rădăcinile unui vis, din tine, este groaznic. Ce spun eu, groaznic? Este aproape inuman. E ca și cum ai încerca să smulgi cu unghiile carnea de pe oase. Rădăcinile se transformă în liane care îți înconjoară trupul, îți leagă mâinile, ți le răsucesc la spate și nu îți mai permit să faci nicio mișcare. Rădăcinile devin lanțuri. Este inuman să vrei să smulgi aceste rădăcini, însă știam că nu am încotro. Nu mai aveam visuri. Se pierduseră încet, ca aburii, se risipiseră care încotro, fără nicio țintă. Nu îmi mai aparțineau visurile, nu mai erau ale mele. Trebuia să renunț la ceva ce nu îmi mai aparținea. Era inevitabil .

Am iubit imposibil ...

Eliberarea a venit după ce am învățat cum e să ai curaj să renunți la rădăcini.

Golit de tot, sufletul nu mai caută. Doar așteaptă pe o bancă, aidoma unui bătrân după amiaza stând în fața porții și privind rarii trecători care i se perindă prin față . Închide ochii a somn, acel somn obosit de viață.

Într-o zi fără oameni, am iubit din nou. Dintr-o dată, un alt om imposibil. O renaștere bruscă, necerută, negândită. Într-o zi am ridicat pleoapele și am întâlnit cerul.

Cerul este imposibil de iubit. Cerul nu are cum să fie al tău. Dar eu l-am iubit. Dintr-o dată, necondiționat și total. Din țărână, m-am transformat în strigăt de cocor. Puternic, liber și fără logică. Nu exista nicio logică în tot ce se întâmpla, dar logica inimii nu este de înțeles.

Am iubit ca o rană, imposibil, cuțitul care tăia și tăia, și tăia. Tăia din mine bucăți de adorație și eu i le puneam la picioare fără să mă întreb ce va mai rămâne din mine. Transformasem cerul în regele meu, iar eu mă așezasem cuminte, la picioarele sale. Știam. Știam că nu îmi aparține, știam că nu am cum să îmi clădesc visuri - iar când cerul mi-a promis nemărginirea lui, am știut că nu o voi avea. Cerul avea stelele sale, luna și Luceafărul său. Eu nu eram decât iarba. Iarba în care își oglindea frumusețea dimineața, când mă umezeam de rouă, adorându-l. Cerul nu avea cum să simtă și nu avea de ce să simtă spinii care îmi sfâșiau obrazul când el se ascundea. Pentru că se ascundea după nori. Și mă lăsa să îl caut din priviri cu disperare minut după minut, să zăresc măcar un colț din el, din când în când, până când dădea cu mâna la o parte norii și mă privea iar. Iar eu îl adoram. Îl adoram în tăcere, așteptând să îmi găsesc puterea necesară pentru a închide iar ochii.

O iubire imposibilă. O iubire dincolo de rațiune în numele căreia mi-am ucis toate drepturile la visurile pe care aș fi putut să le mai am.

Atunci am învățat să nu mai am visuri.

Am învățat despre mine că pot trăi fără visuri.

Am învățat că fericirea stă într-o privire și într-un surâs.

Am învățat cât de bine coabitează fericirea cu nefericirea .

Am învățat că se poate să fiu pom din ale cărui fructe să se înfrupte doar sufletul altcuiva iar pe mine să nu mă doară că rămân cu crengile pustiite chiar și de frunze. Am știut că iubirea mea imposibilă este lumina necesară unui drum care mie nu îmi aparținea, dar eu trebuia să îl luminez chiar dacă dacă mă transforma în cenușă. Cenușa se risipește în cele patru zări, când bate vântul, nu? Da. Sau se poate strânge în pumn și așeza într-o urnă. Pentru eternitate. Am ales urna. De ce? Ca să pot păstra amintirile. Colorate și frumoase , strălucind exact acolo, în inima cenușii. Amintirile luminează cenușa așa cum eu luminam cândva acel drum .

Iubind imposibil oameni imposibili - o cruce pe care am dus-o cu fruntea ridicată, mai departe ... Fără să mai am visuri. Crucea mea nu e încrustată cu visuri. Dar o port ca pe o ghirlandă de trandafiri trufași, conștienți de măreția lor, de frumusețea lor specială, o port la gât. Până pe piept se întinde ghirlanda mea, s-a înfipt cu toți spinii ei în carne, până la oase și le-a zgâriat și pe ele, scrijelind nume și date și locuri, ca o hartă scrisă cu sânge .

Iubirea imposibilă pentru cerul care-și privea stelele rupt în două între pământ și el însuși. Până când pământul a decis. Până când pământul s-a desprins de cer urlând ca un vulcan care nu-și permite decât să clocotească în adâncuri. A obligat cerul să nu mai strivească iarba ... Și s-a obligat pe el însuși să nu mai stea cu ochii ațintiți către cer. I-a închis. Și nu i-a mai deschis decât când norii au schimbat fața cerului . Definitiv.

Nu am știut niciodată că mereu caut. Caut ca orice om, un loc. Un loc fără definiții -dacă aș fi știut definiția, aș fi știut ce caut. Dar în drumul meu nu am întâlnit definiții ci doar fraze, câteodată propoziții eliptice de predicat.

Căutam fără să știu, locul meu din mine...

Locul pe care nu reușisem să învăț cum să îl văd. Cum să învăț despre ceva despre care nu știam că există?

Când mi-am descoperit locul, nu am văzut oaza. Nu am simțit că mi-e atât de sete, încât deja sorbeam din izvorul care răcorea arșița aerului. Distanța dispărea de fiecare dată când îmi scufundam palmele în apele reci și curate, ducând către buze în căușul lor, lichidul de care avusesem atât de mare nevoie. Iar și iar. Din ce în ce mai mult, nesesizând setea din mine.

Iubind imposibil un izvor, neținând seama de loc și timp. Care timp?! Nu mai era timp, doar nevoia de locul din mine. Un loc cu alți ochi care mă priveau tăcuți și gânditori. Cred că nu aveau încredere - nu știu în ce - în mine sau chiar în privirea lor? Ochi care au văzut pentru mine. Să fi cerut eu asta? Nu știu, nu m-am întrebat niciodată .

O iubire imposibilă care a refuzat să ia seama de drumul atât de lung din față. A refuzat să ia seama că s-ar putea ca pașii mei să nu fie atât de siguri, obișnuiți fiind cu repetatul sfârșit al fiecărui început.

Să fie, totuși, asta, de această dată, o iubire imposibilă doar în ochii mei?

Să fie, oare, asta, prima iubire posibilă? ...

de HElena