N-am cerut să fiu ecou și nu voi fi...

N-am cerut să fiu ecou și nu voi fi
decât un strigăt spre călătorii-nainte,
Nu-mi voi pierde pasul înapoi nicicând, de voi îngenunchea,
mă voi târî în pumni și sânge,
spre înainte, mereu tot înainte.
Nu am permis să mă coboare în hăurile gri, mizerii,
și n-am putut s-accept păduri cu ramuri prea uscate
măturând pământul gol - eu am iubit verdeața
chiar și-atunci când era călcată în picioare,
de noroi .
Păream înfrântă, păream sfârșită, păream o mână tremurând de neputință
și râsul vulturilor sfâșia, însângerat, văzduhul,
dar eu mă adunam încet, din ce nu mai păream că sunt,
mă resorbeam în mine,
gemând încet, trăind ca iarba,
în pământ .
Am învățat că tot noroiul se usucă, am învățat
că ploile purifică mereu și spală de furtuni, tot cerul meu,
Am învățat că eu nu m-am născut o umbră pășind în urma nimănui,
ci am venit pe lume alergând mereu-nainte,
tot înainte, chiar și atunci când pașii mei păreau
un abandon scurgându-se încet din răni deschise-n pieptul rece
de pământ ...
Mi-am scris cu hotărâre și durere fiecare piatră ce m-a-mpovărat,
Mi-am scris cu zâmbet în fiecare zi, culoarea, renăscând,
Mi-am refuzat cu îndârjire dreptul de a renunța definitiv,
Mi-am spus că voi reînvăța vorbi, de câte ori tăcerea rece mă va risipi,
Am învățat că nu știu
a muri ...

de Elena Herescu