Nu mi-au plăcut niciodată tatuajele. Nu m-a tentat niciodată gândul de a permanentiza pe trupul meu vreo imagine. Şi dacă peste ani şi ani nu mă va reprezenta?
Astăzi însă mi-am privit pentru prima oară trupul cu ochii inimii. Mi l-am privit ore în şir, fascinată. Era plin de ...tatuaje!
Peste tot, atingeri ce-au rămas adânc întipărite în el, înveşnicind vreo clipă de iubire.
Aveam pe tălpi urme plângând. De săruturi strivite. Aveam săruturi ce sunt vii şi azi. Mirate că nu le-am strivit...
Aveam genunchii plini de dâre de Ingenunchieri ce m-au înălţat, dar şi de amintiri de zboruri frânte ce m-au scufundat prin genuni. Astupate însă de urme de alte smuciri
- "Hai sus, din nou..."
Săruturi pe frunte rămase de cine ştie când...
Binecuvântări...Atât de multe binecuvântări, înfrumuseţând totul în urma lor...Păreau fluturi albi, albaştri, violeţi sau galbeni ...vii, atât de vii...luminoşi, atât de luminoşi...ce parcă mai zburau în cercuri largi, lăsând în urma lor un curcubeu...
Palme ce mi-au sfinţit obrajii ardeau încă şi azi...
Daruri ce mi-au înfrumuseţat mâinile, lăsând fiecare câte o cută vie, luminândă, arzândă de iubire...
Amintiri de palme împreunate în rugăciune, ştergând uşor, uşor, urme de păcate.
Pe obraji urme de lacrimi... Unele ce străluceau şi miroseau a mir. Lacrimi de pocăinţă.
Pe braţe urme de atingeri interzise...fantoma vreunui suflet ce mi s-a aşezat în taină pe braţ, căci numai acolo avea voie să se aşeze, şi nu a mai vrut să plece...
Cuvinte de iubire nerostite ce mi s-au aşezat în păr, diamante îngereşti veghindu-mă neîncetat...
Mângâieri ce m-au aruncat în abisuri şi lovituri ce m-au înălţat, împreunate acum în panglici argintii de lacrimi izbăvitoare...
Mâini întinse ce m-au ajutat, lăsând şanţuri adânci, pline de lumină...
Urmele atâtor arsuri pe piept... Valuri de flacări ce au trecut pe acolo lăsând în urma lor diguri de flori...
Flacăra vreunei lumânări sfinte ce mi-a ars palma şi pe care o rog să nu se vindece...
Rana de la un deget cu care un fost deţinut politic a bătut în peretele unei închisori, în codul Morse, versuri sfinte...de care m-am rugat să nu se vindece şi mi s-a transformat în crin...
Trupul plin de răni. De cicatrici de vise strivite. De zgârieturi de mori de vânt. Sau... Or fi fost chiar monştri? Ici colo câte o Picătură de curaj arzând multele semne atât de urâte ale laşităţilor...ici colo amintiri de zâmbete, de mirări, de aşteptări, de bucurii, ca nişte melci mici scoţând capete de îngeri din cochilii aurite...
Dar inima...Doamne, cum era inima mea... Ah, dacă aş fi ştiut cât de frumoase pot fi urmele lăsate de suferinţă, n-aş mai fi fugit niciodată de ea...Şi dacă aş fi ştiut ce ştiu acum, privind cu ochii inimii urme lăsate de alte inimi în inima mea, n-aş fi lăsat să treacă nici o clipă fără a ierta! N-aş fi lăsat să treacă nici o clipă fără să iubesc...
de Alexandra Svet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*