Incapacitatea de a face acelaşi lucru un timp îndelungat, cu aceeaşi bucurie, indică o neputinţă sufletească

Statornicia însumează mai multe virtuţi. Statornicia înseamnă a avea răbdare, a avea dragoste, a nu judeca, a ne asuma crucea şi a ne-o duce în mod smerit şi conştient că aceasta este calea pe care trebuie să o urmăm spre mântuire. Şi, ce este mai important, ştim şi simţim că pe această cale nu suntem singuri, ci împreună-mergători cu Dumnezeu.

Incapacitatea de a face acelaşi lucru un timp îndelungat, cu aceeaşi bucurie, indică o neputinţă sufletească. Apoi, plictiseala pe care o simte în familie, la serviciu şi în oricare altă acţiune din viaţa cotidiană îl face pe omul zilelor noastre să caute o evadare în lucruri şi fapte cât mai deosebite sau ieşite din comun. În acest sens, Paul Evdokimov spune: "Nu războiul, ci plictiseala va fi cea care va duce lumea la pieire."

O mulţime de suflete îşi pierd mântuirea tocmai prin legarea lor de nestatornicia lumii. Statornicia în familie este greu de împlinit, precum şi cea în vieţuirea monahală, atâta timp cât nu trăim jertfelnic şi aşteptăm tot timpul ca celălalt să se comporte într-un anumit mod.

Când nu îl avem ca model pe Iisus Hristos, nu vom avea statornicie în nici un loc şi în nici o faptă, nici în viaţa de familie, nici în mânăstire. Când îl avem ca model pe Mântuitorul ajungem să fim statornici în toate detaliile bune ale vieţii noastre. Astfel, nu ne mai uităm la ce face cel de lângă noi, ci facem noi ceea ce trebuie, nu mai cerem iubire de la cel de lângă noi, ci noi îl iubim mai întâi, nu îi mai cerem celuilalt să se jertfească, ci noi înşine ne jertfim mai întâi.

Când noi trăim cu jertfire de sine, cel de lângă noi se schimbă în mod tainic, căci asupra lui lucrează harul Duhului Sfânt. Pentru aceasta însă, avem nevoie de smerenie şi rugăciune, căci Mântuitorul ne-a spus: "Fără de Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 5).

Orice familie sau instituţie care nu este întemeiată pe "piatra cea din capul unghiului", care este Iisus Hristos, nu poate fi statornică, deci nu poate avea continuitate. Ea se va risipi şi nu va avea nici o finalitate bună. Doar o viaţă ancorată în Adevăr dă sens lucrurilor, leagă voinţele şi uneşte sufletele. Doar în şi prin Dumnezeu se poate realiza căsnicia, viaţa monahală şi orice altă instituţie lumească.

Omul fără credinţă este în permanenţă nemulţumit, iar Sfântul Apostol Pavel leagă credinţa de statornicie. Statornicia aduce în suflet credinţa şi virtutea, iar acestea aduc mulţumirea, liniştea şi bucuria. Statornicia într-un lucru bun nu vine de la noi, ci din comuniunea noastră cu Dumnezeu, care este izvorul virtuţilor şi a tot binele.

Nestatornicia îl face pe om să vadă urât un lucru pe care, până nu demult, l-a văzut ca fiind frumos, să îşi încalce un cuvânt dat, să înceteze a mai iubi, să încalce o prietenie sinceră. Faptul că nu putem avea tot timpul aceeaşi intensitate a sentimentelor, a hotărârilor şi a voinţei este o urmare a păcatelor din viaţa noastră.

Nestatornicia este numită patimă, iar vindecarea ei are loc numai prin "medicamente" duhovniceşti. Doar prin fapte creştine, rugăciune, post, Spovedanie şi Împărtăşire rămânem într-o continuă legătură cu Dumnezeu. Cugetarea continuă la Dumnezeu păzeşte sufletul de loviturile duhului nestatorniciei. Deci, nu poate exista statornicie acolo unde nu lucrează harul Duhului Sfânt.

Precum bucuria permanentă vine din comuniunea omului cu Dumnezeu, cu sfinţii şi cu semenii, prin iubire, tot aşa, tristeţea şi nestatornicia vin din lipsa de credinţă şi singurătatea sufletească a omului. Numai bucuria şi odihna care izvorăsc din dragostea faţă de Dumnezeu, de sfinţi şi de semeni este statornică.

de Teodor Danalache