Îmi e destul de uşor să deschid ochii atunci când cineva are nevoie de mine. Îmi e destul de uşor să întind o mână de ajutor. Îmi e destul de uşor să ofer un umăr sau o vorbă bună cuiva care are nevoie de aşa ceva mai rău ca de aer. De ce? Pentru că îmi face plăcere, pentru că mă simt al naibii de bine atunci când văd că situaţia cuiva se poate ameliora considerabil iar eu, da, EU, am contribuit la treaba asta. Un pas mic pentru omenire, un pas URIAŞ pentru MINE.
Dar când vine vorba de mine, de persoana mea, uit de toate regulile şi principiile de care ţineam cont până atunci. De fapt uitam, şi acum îmi aduc aminte de treaba asta cu zâmbetul pe buze. Eram naivă, eram copilă. Sunt şi acum copilă, dar nu la capitolul ăsta. Nu ştiam să mă educ să fiu mai indiferentă, nu ştiam să nu mai iau totul atât de personal, nu ştiam că nu trebuie şi că nu se merită să mai pun totul la suflet. Nu voiam să văd că şi eu merit. Nu voiam să văd ce om bun sunt şi câte calităţi am. Mă “obligam” să îmi văd doar defectele, să mă critic aspru… şi nu, nu critică constructivă. Îmi distrugeam singură încrederea de sine.
Dar uşor-uşor, în timp, am învăţat că EU-ul este şi trebuie să fie mai puternic decât TU-ul, chiar şi decât VOI-ul.
Tot aici voi fi şi de acum înainte, tot acelaşi ajutor şi suport îl voi oferi, tot acelaşi om bun voi fi, dar atunci când o să fiu absentă nu va însemna că am dat bir cu fugiţii… nicidecum. Atunci voi avea grijă de mine! Şi mă voi întoarce înzecit mai puternică. Şi mai fericită… De ce? Pentru că am învăţat că cea mai mare dovadă de curaj are loc atunci când gândeşti despre TINE cu voce tare.
Iar TU să ai curajul întotdeauna să spui NU, şi atunci când vei face asta să ai curajul să fii TU! Să te prezinţi în faţa lumii aşa cum eşti, golaş de aparenţe. Să-ţi laşi defectele la vedere pentru că oamenii mari ştiu ce să facă în faţa lor!
de Bianca
Dar când vine vorba de mine, de persoana mea, uit de toate regulile şi principiile de care ţineam cont până atunci. De fapt uitam, şi acum îmi aduc aminte de treaba asta cu zâmbetul pe buze. Eram naivă, eram copilă. Sunt şi acum copilă, dar nu la capitolul ăsta. Nu ştiam să mă educ să fiu mai indiferentă, nu ştiam să nu mai iau totul atât de personal, nu ştiam că nu trebuie şi că nu se merită să mai pun totul la suflet. Nu voiam să văd că şi eu merit. Nu voiam să văd ce om bun sunt şi câte calităţi am. Mă “obligam” să îmi văd doar defectele, să mă critic aspru… şi nu, nu critică constructivă. Îmi distrugeam singură încrederea de sine.
Dar uşor-uşor, în timp, am învăţat că EU-ul este şi trebuie să fie mai puternic decât TU-ul, chiar şi decât VOI-ul.
Tot aici voi fi şi de acum înainte, tot acelaşi ajutor şi suport îl voi oferi, tot acelaşi om bun voi fi, dar atunci când o să fiu absentă nu va însemna că am dat bir cu fugiţii… nicidecum. Atunci voi avea grijă de mine! Şi mă voi întoarce înzecit mai puternică. Şi mai fericită… De ce? Pentru că am învăţat că cea mai mare dovadă de curaj are loc atunci când gândeşti despre TINE cu voce tare.
Iar TU să ai curajul întotdeauna să spui NU, şi atunci când vei face asta să ai curajul să fii TU! Să te prezinţi în faţa lumii aşa cum eşti, golaş de aparenţe. Să-ţi laşi defectele la vedere pentru că oamenii mari ştiu ce să facă în faţa lor!
de Bianca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*