Când începi să te crezi infailibil şi te autointitulezi, în capul tău, Dumnezeu, tot atunci începi şi să o dai flagrant şi ridicol în bară. Da, eşuând lamentabil ca ultimul dintre începători, în orice ai întreprinde. Pentru că, mai mereu, norocul are şi el mândria lui şi începe să-l părăsească pe cel care s-a încrezut prea tare în veşnicia şansei pe care soarta i-a hărăzit-o, jucându-şi inconştient, ca la păcănele, fiecare bucăţică de fericire pe care a primit-o în dar.
Eu am credinţa imposibil de zdruncinat cum că, norocul şi dragostea le primim condiţionat. Şi, până la proba contrarie, merităm toată fericirea pe care o viaţă de om o are înscrisă în ADN. Dar termenul de valabilitate pentru fiecare graţie depinde de ştiinţa noastră, consecvenţa în a mulţumi proniei pentru tot, şi de bucuria cu care ştim să împărţim iubire din preaplinul dăruit nouă, cu cei mai puţin binecuvântaţi ca noi.
Însă văd în jurul meu oameni care-au uitat să mulţumească Cerului pentru o sănătate splendidă şi şi-o riscă inconştient traversând strada prin locuri nepermise, să zicem. Ori exemplare de-o rară frumuseţe exterioară, etern nemulţumite de înfăţişarea lor fizică, excepţională altfel. Văd oameni bogaţi făcând slalomuri uriaşe pentru a-şi umple conturile care stau oricum să explodeze de umflate ce sunt. Privesc oameni cu familii frumoase părăsind regulile unei morale primare, instinctive, doar pentru a alerga în urma primei Fata Morgana ivită la orizont. Ori personaje puternice, stăpâni vremelnici şi nedemni peste prea multe destine, fiinţe care ar putea naşte doar zâmbet în jurul lor şi care nu găsesc oportun să declanşeze în vieţile ce depind de ei nimic în afara lacrimilor. În mintea mea, sunt oameni ce nu mai înţeleg în ce colţ din existenţa lor sălăşluieşte Dumnezeu. Şi că Dumnezeu e Iubire. Şi că noi suntem Iubire, după chipul şi asemănarea Lui. L-au pierdut şi s-au pierdut. Oameni ce azi merg singuri pe drumuri mult prea înguste, egoiste, lipsite de dragoste, de compasiune, de fericire, de grijă şi bunătate pentru cei de lângă ei. Calcă pe căi de forţă brută, siluindu-şi, în primul rând, propriile lor existenţe, transformând astfel un drum iniţial norocos într-unul sterp, uscat, lipsit de strălucire, abandonându-se doar unei curse spre nicăieri.
Lipsa dragostei ucide. Omoară omenia, decapitează morala, înjunghie fiecare răsărit şi asfixiază amurgul tuturor zilelor. Împietreşte inima şi întunecă raţiunea. Naşte distrugere şi populează coşmarurile din nopţile înstelate.
Oamenii lipsiţi de fericire învaţă ura şi-o mormăie în sinea lor în fiece secundă, aşa cum, seara, copiii cuminţi spun Crezul la marginea paturilor lor înmiresmate cu smirnă şi dragoste. Oamenii neiubiţi sunt cele mai neajutorate creaturi ale Universului. Oricâtă putere, bani, sănătate, noroc şi faimă ar avea. Oamenii fără dragoste, cei care nu sunt în stare de Iubire, sunt printre noi, uneori de mână cu noi.
Şi numai Dragostea i-ar mai putea salva. Iubiţi-i!
de Carmen Voinea-Raducanu
http://carmen.revistatango.ro/author/carmen/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*