Am colivia mea. Și mă simt în ea în egală măsură prizonieră și om în libertate. Și jumătatea prizonieră vrea să iasă, dar se ține cu ambele mâini de clanță ca nimeni să nu îi poată deschide ușa. Siguranța locului cunoscut încă prevalează, chiar dacă locul nu este decât un metru pătrat în care se tot învârte ca un ceas stricat, timpul rămas în poziție defensivă.
Consider că jumătatea din mine ce se lasă în spatele gratiilor are un gardian de temut: experiența.
Cu experiența este greu să lupți. Și e dificil să o înfrunți. Și să o mai și învingi cu argumente venite din prezent. Ea îți pune-n față ca o carte deschisă amintirile, împrejurările, întâmplările care te-au făcut să te izolezi chiar și atunci când îți spui că ești liber. Este o diferență între eliberare și libertate. Te eliberezi de fantome, dar devii liber strict condiționat de experiență. Abia când ea va ceda în fața noului, poți afirma fără a greși, că ești liber. Până atunci, dansezi cu un picior afară și cu unul înăuntru, pe linia porții.
În esență, toți suntem la fel, avem o doză de bunătate și una de răutate, în proporții variabile. Experiențele dovedesc fără urmă de tăgadă, proporțiile existente în individ. Când îți spui că nu ești ca celălalt, inconștient te consideri mai bun decât el. Te așezi singur pe o treaptă pe care habar nu ai dacă o meriți. Doar crezi că o meriți. Pentru că în colivia ta nu există trepte, ci doar aerul prin care te lași să zbori în zig-zag salvând aparența libertății. Și pasul din afară, este umila încercare de a te convinge că nu există jumătăți închise.
Coliviile seamănă între ele până la marginea identității, numai culorile pot fi altfel. Ele depind de balanța dintre bine și rău, aflată în tine.
Cine poate fi într-atât de obiectiv încât să își recunoască răul care a crescut odată cu el, răul care s-a dezvoltat și s-a maturizat odată cu anii? Fiecare își dezvăluie bunătatea, dar câți dintre noi știu câtă bunătate autentică zace în fiecare?
Câteodată bunătatea se supune egoismului. Egoismul este firesc, cât timp nu este în exces și tinde doar către apărarea propriului teritoriu. Mai mult de atât, devine un egoism cu valențe negative duse chiar la extrem. Se nasc cruzimea, nepăsarea, viclenia, minciuna. Toate apărând locul câștigat de egoism, ori luptând în numele lui ca o ceată de diavoli fără chip de diavol.
Cu poarta coliviei este dificil de tratat câtă vreme mâinile noastre refuză să o elibereze de lacăte. Teama, nesiguranța, spectrul lacrimilor uscate, umbrele suferinței - toate se preling pe balamale și le ruginesc, înțepenindu-le. Doar jumătatea liberă poate face ceva în mod concret pentru a desface degetele încleștate. E uneori imposibil, când zarea pare a fi în ceață și se nasc obsesivele întrebări: ”Și dacă nu o ating? Pentru ce să mai încerc? ”
Dar sunt și zări clare, sunt zări bine definite, deși experiența încă îți ține mintea și trupul, prizoniere. Doar dorința, nevoia, au voce destul de puternică pentru a ajunge la ele. Și, cu cât vocile devin mai puternice, cu cât ele reușesc să se întoarcă ca un ecou, iar și iar, în tine, cu atât ești mai aproape de libertatea totală. Și dansul se poartă încet, încet, în afara coliviei, pașii se transformă-n cale și porțile cândva închise, rămân în spate ca niște aripi de fier zdrobite, fărâmate, fără contur.
de Herescu Elena Laura
Multumesc pentru reflectii, caci asta simt ca-mi transmite acest material.Mai mult, pot afirma ca-mi intareste convingerea pe care am avut-o intotdeauna, aceea ca traindu-ti si manifestandu-ti propriul adevar, ajungi sa te intelegi pe tine si lumea in care traiesti....Din acel moment, totul devine mai clar, iar sentimentul libertatii tine de aceasta intelegere. Manifestarea libertatii insa, este cred o chestiune care tine de caracter si personalitate.Multumesc si felicitari! Este un articol care pe mine ma ajuta si mi-a facut placere sa-l citesc! Doar inspiratie ...in adevar si iubire, va doresc!
RăspundețiȘtergere