Multe femei se consideră martire pentru simplul fapt că-și împlinesc menirea: aceea de a fi femeie-n casă și mamă pentru copii... Am citit de-a lungul timpului diverse postări ale ” comunităților” ce aveau succes mare printre femei deoarece le ridicau în slăvi și le așezau mai presus cu multe trepte decât bărbații ...
... femeia este superioară lui pentru că îndură chinurile facerii, că stă nopți și zile lângă copilul bolnav, că șterge la fund, plodul și-i șterge năsucul care curge ca o cisternă spartă; că se ocupă de copilul-elev, să-și facă temele, să aibă hăinuțe curate și călcate a doua zi, să aibă pe masă hrana necesară ...
... femeia este superioară bărbatului pentru că întreține gospodăria; că spală, gătește, face curat, merge la cumpărături, are grijă să nu-i lipsească nimic, bărbatului
... femeia este o eroină, iar bărbatul, un mitocan care habar nu are să aprecieze femeia ...
Nu știu dacă să plâng sau să râd citind toate astea, spuse în diverse forme și nuanțe. Pentru că eu sunt mamă și femeie în casă, am suportat un travaliu de opt ore zâmbind, am șters copilul la fund și la nas, i-am oblojit rănile cu care venea de la joacă, mi-am mâncat nervii cu temele lui și cu năzdrăvăniile specifice vârstei, am avut bărbat ani de zile lângă mine în aceeași casă și am avut și eu nopți nedormite, umerii mei au fost și ei apăsați de oboseală și ochii se-nchideau de somn când nu-mi permiteam să dorm.
Cu toate astea, nu m-am simțit nicio clipă o femeie-eroină. M-am simțit, pur și simplu, femeie. Uneori fericită, alteori obosită, de multe ori nefericită din diverse motive, dar niciodată martiră. Doar femeie și mamă.
Știu și gustul amar al neglijării de către bărbat, știu și gustul de fiere al infidelității lui, știu și gustul nedefinit al tristeții în care mă simțeam singură în doi, fiind femeie și mamă ... Și totuși, niciodată nu am simțit gustul eroismului, pentru că nu m-am simțit o eroină, o martiră. Pentru că tot ce am avut, a fost consecința alegerilor mele de moment, pentru că tot ce am primit, am primit fiindcă am permis, până când am refuzat să mai permit, pentru că tot ce nu am primit, a fost fiindcă nu am știut să cer și nici ce să aștept, pentru că am dat și am tăcut, pentru că atunci când am vorbit, am știut că renunț la ceea ce, doar aparent, aveam.
Toate astea nu m-au făcut o martiră, nu m-au transformat în eroină. Femeia este femeie. Iar menirea ei este să aducă copii pe lume, să fie femeia din casă și femeia din societate, dreptul ei este să primească ceea ce are nevoie iar dacă nu primește, să plece. Faptul că acceptă altceva decât își dorește, nu o transformă în martiră, ci în ceea ce ea însăși a ales. Dar rămâne femeie, oricât și-ar dori ea, pentru a-și alina sufletul, să devină eroină în propria-i nefericită poveste de viață.
Femeia este femeie și bărbatul, bărbat. Exact așa cum fiecare s-a născut. Depinde de fiecare ce acceptă în viață a primi - nu există femei-martir în casă, nu există bărbați-martir în relație. Doar oameni!
Și acum, nu au decât să mă înjure femeile-martir ! :)
de Herescu Elena laura
... femeia este superioară lui pentru că îndură chinurile facerii, că stă nopți și zile lângă copilul bolnav, că șterge la fund, plodul și-i șterge năsucul care curge ca o cisternă spartă; că se ocupă de copilul-elev, să-și facă temele, să aibă hăinuțe curate și călcate a doua zi, să aibă pe masă hrana necesară ...
... femeia este superioară bărbatului pentru că întreține gospodăria; că spală, gătește, face curat, merge la cumpărături, are grijă să nu-i lipsească nimic, bărbatului
... femeia este o eroină, iar bărbatul, un mitocan care habar nu are să aprecieze femeia ...
Nu știu dacă să plâng sau să râd citind toate astea, spuse în diverse forme și nuanțe. Pentru că eu sunt mamă și femeie în casă, am suportat un travaliu de opt ore zâmbind, am șters copilul la fund și la nas, i-am oblojit rănile cu care venea de la joacă, mi-am mâncat nervii cu temele lui și cu năzdrăvăniile specifice vârstei, am avut bărbat ani de zile lângă mine în aceeași casă și am avut și eu nopți nedormite, umerii mei au fost și ei apăsați de oboseală și ochii se-nchideau de somn când nu-mi permiteam să dorm.
Cu toate astea, nu m-am simțit nicio clipă o femeie-eroină. M-am simțit, pur și simplu, femeie. Uneori fericită, alteori obosită, de multe ori nefericită din diverse motive, dar niciodată martiră. Doar femeie și mamă.
Știu și gustul amar al neglijării de către bărbat, știu și gustul de fiere al infidelității lui, știu și gustul nedefinit al tristeții în care mă simțeam singură în doi, fiind femeie și mamă ... Și totuși, niciodată nu am simțit gustul eroismului, pentru că nu m-am simțit o eroină, o martiră. Pentru că tot ce am avut, a fost consecința alegerilor mele de moment, pentru că tot ce am primit, am primit fiindcă am permis, până când am refuzat să mai permit, pentru că tot ce nu am primit, a fost fiindcă nu am știut să cer și nici ce să aștept, pentru că am dat și am tăcut, pentru că atunci când am vorbit, am știut că renunț la ceea ce, doar aparent, aveam.
Toate astea nu m-au făcut o martiră, nu m-au transformat în eroină. Femeia este femeie. Iar menirea ei este să aducă copii pe lume, să fie femeia din casă și femeia din societate, dreptul ei este să primească ceea ce are nevoie iar dacă nu primește, să plece. Faptul că acceptă altceva decât își dorește, nu o transformă în martiră, ci în ceea ce ea însăși a ales. Dar rămâne femeie, oricât și-ar dori ea, pentru a-și alina sufletul, să devină eroină în propria-i nefericită poveste de viață.
Femeia este femeie și bărbatul, bărbat. Exact așa cum fiecare s-a născut. Depinde de fiecare ce acceptă în viață a primi - nu există femei-martir în casă, nu există bărbați-martir în relație. Doar oameni!
Și acum, nu au decât să mă înjure femeile-martir ! :)
de Herescu Elena laura
Frumos spus..ceea ce avem e consecinta actiunilor noastre si atunci nu avem de ce sa ne martirizam. Iar copii sunt cel mai frumos dar de la Dumnezeu, sunt o parte din noi.
RăspundețiȘtergereAşa este dragă Mikyangel, orice copil care apare pe lume este un DAR al Lui Dumnezeu şi ca atare, o minune. Să mulţumim pentru el neîncetat. Şi cel mai important este ca tu, ca părinte, să fii cu inima împăcată că ţi-ai iubit şi îţi iubeşti copilul la maxim şi îi arăţi cu tot ce poţi şi îţi spune inima .
RăspundețiȘtergereTe îmbrăţişez cu drag,
Daniela