Ce este un ataşament psihologic şi cum ataşamentele te încurajează să faci ceea ce ştii că nu ar trebui să faci?
Un ataşament psihologic este o tendinţă pătrunzătoare, în mare măsură subconştientă, de a căuta partea negativă sau a face lucruri care îţi aduc nefericire.
Când te comporţi involuntar şi consistent în moduri care te fac să fii nefericit sau nesănătos, se poate spune că eşti ataşat psihologic de ceva negativ. Ataşamentele de cele mai multe ori sunt experimentate pasiv – chiar dacă ele sunt un proces activ.
Când ai un ataşament, nu simţi că ai posibilitate de alegere sau control asupra propriilor sentimente şi comportamentului propriu. Te simţi la mila a ceva mai puternic decât tine, chiar dacă s-ar putea să fii forţat să admiţi că acel lucru îşi are originea în propria ta minte.
Ataşamentele sunt rădăcinile autosabotării.
Într-adevăr, poţi să fii ataşat de orice, dar este de ajutor să încadrezi ataşamentele în categorii. Trei categorii de ajutor sunt controlul, privarea şi respingerea.
Control: eşti ataşat de sentimentul de a fi controlat.
Când ai un ataşament de control, îţi trăieşti viaţa simţindu-te în afara controlului (anxietate, îngrijorare, neajutorare), sau că altcineva încearcă să te controleze (chestiuni de autoritate, rebeliune, sentimentul de a fi oprimat, lupte pentru putere).
Privare: eşti ataşat de sentimentul de a fi privat de ceva.
Când ai un ataşament de privare, duci o viaţă neîmplinită, simţindu-te gol şi neiubit, sau amorţit emoţional. S-ar putea să simţi un gol înlăuntrul tău, pe care poţi încerca să îl umpli cu substanţe dătătoare de dependenţă şi relaţii care de fapt în cele din urmă nu umplu vidul, ci doar susţin ataşamentul. Ataşamentul de privare caută să evite satisfacerea nevoilor reale.
Respingere: eşti ataşat de sentimentul de a fi respins.
Când ai un ataşament de respingere, adesea te simţi dat la o parte, trecut cu vederea şi rănit. Anticipezi faptul de a fi criticat de ceilalţi şi te simţi obligat să cauţi aprobarea (anxietate socială), adesea în moduri care duc doar la a te simţi şi mai mult respins (căutarea aprobării din partea cuiva care nu te va aproba niciodată, cum ar fi un părinte critic). Ataşamentul de respingere adesea ilustrează un aspru critic lăuntric ce solicită perfecţiunea sau altfel nu va înceta niciodată să judece.
De unde provin ataşamentele?
Ele îşi au originea în copilărie, prin perspectiva copilului. Pentru a creşte şi a se dezvolta într-un adult funcţional, indiferent de familia de origine, un copil trebuie să îndure ceea ce copilul percepe ca un sentiment chinuitor de a fi controlat, privat şi respins.
Nu, nu poţi face asta.
Nu, nu poţi avea asta.
Nu, nu îţi pot da acum de mâncare.
Nu, acum nu poţi să stai în braţe.
Dat fiind de unde vine copilul (pântecele mamei) aceste situaţii comune sunt experimentate negativ, de aici supărarea şi toanele copilului.
Creşterea într-o familie disfuncţională, cu părinţi care nu sunt deloc iubitori şi atenţi, nu face decât să exacerbeze problema copilului (adesea extensiv). Variatele forme de abuz comun, parentajul autoritar, neglijarea şi parentajul oribil doar intensifică situaţia copilului.
Dispari din faţa mea!
Nu eşti bun de nimic.
De ce aş face ceva pentru tine?
Faci ce îţi spun sau…!
Nu am timp pentru tine.
Nu există scăpare. Singura opţiune pe care un copil o are este să înveţe să tolereze controlul, privarea şi respingerea percepute. Pentru a funcţiona, copilul trebuie să se familiarizeze – sau chiar să înveţe să găsească o stranie satisfacţie – în control, privare şi respingere.
Suprimăm faptul că am transformat neplăcerea în plăcere şi familiaritate, şi ajungem în mod inconştient să căutăm în moduri subtile sau mai puţin subtile acele lucruri cu care noi am devenit obişnuiţi – a fi controlaţi, privaţi sau respinşi.
Ataşamentul a devenit “cămin” sau o stare implicită către care vrei să te reîntorci din nou şi din nou, în parte fiindcă nu cunoşti altceva.
Viaţa devine o bătălie între dorinţa ta conştientă de a fi fericit şi dorinţa ta inconştienţă de a menţine starea de lucruri. Eşti într-o bătălie între două ataşamente. De aceea viaţa este aşa dificilă.
Oricine este afectat de ataşamente?
Da, este un fenomen universal. Dacă eşti o fiinţă umană, eşti afectat de ataşament într-un anumit grad sau în altul.
Cum ştiu dacă am un ataşament?
- Ai un glas critic lăuntric care te face să te simţi prost.
- Ai sentimente şi comportamente negative pe care nu le poţi controla conştient.
- Te sabotezi singur.
- Faci lucruri despre care ştii că nu sunt bune pentru tine.
- Atragi oameni nesănătoşi în viaţa ta şi îi ţii acolo.
- Ştii ce ai nevoie, dar nu poţi să te hotărăşti să faci asta.
- Rezişti schimbării.
- Îţi găseşti scuze să rămâi în felul în care eşti, chiar dacă eşti nefericit.
- Ai tendinţe autodistructive.
- Eşti bolnav şi obosit să trăieşti în modul în care trăieşti, dar continui să trăieşti aşa.
- Involuntar te pregăteşti de eşec.
Şi aşa mai departe…
Cum de n-am auzit niciodată de ataşamente?
Psihologia modernă nu a îmbrăţişat idea de bază că noi căutăm involuntar ceea ce nu este bine pentru noi. Acesta este un concept radical care întoarce pe dos cele mai personale eforturi de dezvoltare. Esenţial, ataşamentele sugerează ca tu să cauţi ceea ce nu vrei în viaţă şi să o faci din nou şi din nou, apoi să ascunzi acest fapt de tine însuţi. Majoritatea oamenilor nu vor să audă asta, chiar dacă există potenţialul de a se elibera de constrângerea lor auto-aplicată.
Cine a adus acest concept?
Edmund Bergler, doctor în medicină. Bergler a fost un coleg al lui Freud, şi care a publicat peste 300 de documente ştiinţifice cuprinzând cercetări în jurnalele medicale şi a scris 25 de cărţi. Ai auzit vreodată de Edmund Bergler?
De ce ar trebui să îmi pese de ataşamentele psihologice?
Deoarece ataşamentele tale contribuie mai mult decât orice altceva la nefericirea ta. Imaginează-ţi, cauţi inconştient însăşi lucrurile din viaţă pe care le urăşti în mod conştient. Faci asta deoarece, cu mult timp în urmă, ai devenit ataşat de acele sentimente vechi, neplăcute, dar familiare.
Pot să trec dincolo de ataşamentele mele?
Da. Asta cere o reeducare despre modul cum lucrează psihicul tău. Educaţia este simplă şi directă, dar foarte diferită de orice altceva ai auzit înainte. Pentru a face asta însă în primul rând trebuie să fii sincer cu tine însuţi şi să recunoşti aceste ataşamente iar apoi să le expui ca ceea ce ele sunt cu adevărat!
de Alec Blenche
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*