Iubire e atunci când nu îţi e teamă. Când ştii că oricine altcineva ar apărea, nu poate avea ce aveţi voi. Ar putea avea poate mai mult, iar atunci nu îţi rămâne decât să te bucuri. Da, să te bucuri pentru celălalt. Din locul acela adânc unde tu şi cu el aţi devenit unul. Căci din locul acela din adâncurile sufletului său, unde nimeni nu a mai ajuns până la tine, lucrurile se văd altfel decât de la suprafaţă. Şi, de acolo, dacă celălalt e fericit eşti şi tu. Chiar dacă asta înseamnă că a apărut altcineva. Chiar dacă asta înseamnă că tu va trebui să pleci, undeva fără zâmbetul şi sclipirea din ochii ce erau cândva numai pentru tine. Inima celuilalt, ce rămâne să bată în inima ta, e fericită. Şi asta e tot ce vrei să ştii. Că sclipirea aia din ochi e pentru tine sau nu e mai puţin important, căci în locul acela din adâncuri de suflet, unde v-aţi scufundat amândoi ţinându-vă de mâini, uimiţi de cât de adânc şi de frumos şi de altfel era totul, noţiunile "tu", "eu", "al meu", "al tău" sau "gelozie" par doar bule de aer, bulbuci zgomotoşi ce bolborosesc la suprafaţa apei, când e tulburată de vreo pietricică aruncată de un puşti obraznic şi răutăcios.
Acolo, în adâncuri, e linişte. E pace. Nimic nu tulbură iubirea. Căci acolo în adâncuri forma nu mai contează, măştile au căzut demult şi a rămas doar sufletul. Până şiTimpul a dispărut, căci sufletul se conjugă doar cu veşnicia. Distanţa între "tu" şi "eu" s-a topit, căci iubirea a dat foc inimilor ce s-au contopit într-una. Acolo în adâncuri e mai puţin important că zâmbetul celuilalt va fi de mâine pentru altcineva. Căci zâmbetul său şi zâmbetul tău au fost cândva unul şi acelaşi. Căci inima ta şi inima sa au fost cândva una şi aceeaşi. Şi niciodată, cu nimeni nu va mai fi la fel. Va fi poate mai rău. Va fi poate mai bine. Ei bine, în locul acela din adâncuri, unde aţi mers ţinându-vă de mâini, nu există mai rău sau mai bine. Există doar fericirea celuilalt. Şi asta e tot ce îţi doreşti. Că e cu tine. Sau fără de tine.
E posibil să te doară. Să îţi vină să urli, să te rănească, să te mintă, să îţi greşească, să te trădeze, să înnebunească, să devină parcă un alt om, pe care nici nu-l mai recunoşti. Iubire e când în locul acela din adâncuri, din cele mai adâncuri, unde te-a aşezat cu grijă - căci cu tine le-a descoperit pentru prima oară - în locul acela unde aţi sădit împreună un copac cu rădăcini în cer şi în infinit, în locul acela unde ai iubit până la lacrimi, în locul acela tainic, durerea pe care o simţi şi furia că te-a rănit sunt mai mici decât iubirea şi dorinţa de a-l reîntâlni cândva. În veşnicia din care aţi gustat frânturi pentru prima oară împreună.
Aşa că, din locul acela tainic din sufletul vostru de altădat, te rogi. Te rogi cu lacrimi. Să fie iertat. Să nu i se pună păcatul de a fi rănit. Să poţi să îl vezi din nou în veşnicie...
Pentru toţi cei ce îşi spun citind neîncrezători "mă laşi??", pentru toţi cei ce nu cred că e posibil aşa ceva - aşa cum nu credeam nici eu până nu demult - o menţiune. Iubirea, asta de care vorbesc, asta atât de altfel, asta ce sună atât de nerealist, iubirea asta...nu e ceva pentru care să faci tu ceva. La care să lucrezi. Pentru care să faci eforturi. Felul ăsta atât de altfel de a iubi, sau poate de fapt singurul fel de a iubi care e adevărat, ţi se întâmplă sau nu. Iubirea asta Este sau nu este. E o iubire pe care o simţi sau nu o simţi. Ea vine şi îţi umple inima cu linişte şi cu o siguranţă ce contrazic orice realitate, fără ca tu să te străduieşti să faci ceva în direcţia asta. Dacă ţi-ai impune, nu ar ieşi. Oricât ai încerca să lucrezi să fii aşa, dacă nu e, nu e. Nu poţi face nimic atât de nobil, nu poţi simţi atât de înalt, cu de la tine putere....
Iubirea asta, felul asta atât de altfel de a iubi, este un D A R.
Ţi se dă sau nu.
Şi, de cele mai multe ori, odată ce ţi s-a dat, nimic nu ţi-o mai poate lua. Doar tu singur ţi-o poţi alunga... Când nu ai încredere în ea.
(Dar până şi încrederea asta e un dar. Ea e sau nu e)
Adormi liniştit, zâmbind, adâncit în inima ta. O iubire fără de teamă, de "mâine", de "eu", de umbre, de lacrimi, de îndoieli, de nelinişti, de întrebări, îţi zâmbeşte din ea. Sau poate că nu. Poate că doar neiubirea plânge în adâncul din inima ta....
Oricum ar fi, în sfârşit am înţeles. Dacă nu e, nu e vina ta. Nu, nu poţi face nimic ca să iubeşti aşa. Chiar dacă ai încerca, nu ţi-ar ieşi. O iubire ca asta nu se poate simula, forţa, împinge, lucra...
Iubirea asta, de dincolo de "dacă", de "tu" şi de "eu" şi de timp şi de "vreau" şi de "al meu" e cel mai frumos DAR pe care l-ar putea primi vreodată inima ta...
De-l ai, nu te îngâmfa. Şi nu plânge dacă (încă) nu-l ai. N-o mai căuta. Ea este cea care te va găsi. Doar când va vrea. Cel ce ţi-o dă în DAR.
Nu mi-a luat decât o viaţă de om. Dar ce bucurie şi ce linişte când în sfârşit înţelegi că nu e despre tine, că singur eşti mult prea mic, meschin şi urât, că omeneşte iubim mult prea animalic, limitat, posesiv şi vulgar... Că o iubire din-asta mare, ce străbate cerul şi timpul şi eu-l şi totul....nu poate fi decât un DAR!
(Şi poate că până şi înţelegerea asta, după atâţia ani de lacrimi, de kilometri, de căutări, de zboruri şi de întrebări, înţelegerea asta atât de limpede, într-o inimă dintr-o dată atât de plină, de luminoasă şi de liniştită, înţelegerea asta atât de clară, aşa dintr-o dată, cu liniştea ei de RAI... nu e altceva... decât tot ... un DAR)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*