Lăsăm bucăţi din noi în urma noastră. Fâşii de suflet împrăştiate pe urmele paşilor noştri. Bucăţi însângerate de inimă, frânturi tremurânde, vibrânde, clocotinde de fiinţă. Alteori ne pare că ne-am lăsat inima întreagă pe undeva. Noi mergem, ea nu e. Ne cheamă încăpăţânată de pe cine ştie unde. Noi suntem, ea nu. E locul gol în noi şi doare... Dar ea, nu şi nu. Se-agaţă de cine ştie ce umbră în locuri unde nici măcar nu e văzută. Alteori e strivită, călcată fără de milă-n picioare. Uneori vine repede acasă, spăşită, tăcută, slabă, jigărită, ca un copil fugit de acasă şi întors cu coada între picioare, cu urme de lacrimi pe obrajii murdari. Se strecoară iute în camera lui şi ar face orice să nu te audă că îi spui :" Ţi-am zis eu..." Dar tu oricum nu i-ai spune nimic. Păşeşti pe vârfurile degetelor şi ţi-e teamă să şi respiri, ai face orice să nu mai plece din tine, tare ţi-a fost greu. Îţi ştergi pe furiş o lacrimă, te închini şi doar mai târziu, când auzi că a adormit în sfârşit suspinând, intri să o înveleşti. Oftează în somn şi strânge plapuma cu mânuţele mici. Tare a fost chinuită mititica... rătăcind, aşa plină de iubire, pe drumuri întunecate unde s-a dus după cine ştie cine. Care avea altă treabă.
Alteori ţi se întoarce acasă după muuult timp.... Încât te întrebi cum ai putut trăi atâta fără ea... Intră brusc, pe geam, e mare deja, s-a schimbat. Dar tot maioftează noaptea în somn şi strânge plapuma cu dor şi cu ciudă de tot-ce-ar-fi-putut-fi-şi-n-a-fost şi de necaz pentru cum s-a făcut de râs din nou. Dar e mult mai matură acum.
Iar azi vă bucuraţi, când vi se întâlnesc privirile, de pace parcă mai mult decât de orice. De linişte, de tihnă, de serile liniştite când afară e tunet şi fulgeră şi oamenii urlă rătăcind şi plângând pe străzi căutăndu-şi inimile pierdute şi călcate în picioare de străini... Iar inima ta bate liniştită în locul său din piept, ce-a fost atâta timp gol. Te bucuri şi taci. Cine ştie cât va dura de data asta?
Uneori, în zile d-astea de bilanţ - de sărbători de ziua ta, de anul nou - te uiţi înapoi... Şi ce surprize poţi să ai... În spatele tău sunt câmpuri întregi pe urmele paşilor tăi... Sunt oameni cărora le-ai lăsat doar o frântură de gând... Au răsărit din el sute de crini... Sunt oameni pe care poate că doar i-ai atins... le-ai dat doar un zâmbet din inima ta... Îmbrăţişându-i, le-ai lăsat o fâşie de suflet subţire ca o petală de stea... Din ea şi-au făcut icoană şi te poartă în casa sufletului lor parfumat de mii de flori ce-au răsărit pe urma paşilor tăi... Şi le udă în gând zi de zi iubindu-te pe tine, cel ce te simţi atât de ruşinat şi de nevrednic de dragostea lor, căci tu ştii prea bine că nu ai făcut nimic... Căci tu ştii prea bine cât de mult mai mult puteai să faci.... Dar priveşti uimit la ce a putut răsări din nimicul pe care l-ai sădit...priveşti în schimb ceva mai încolo întristat şi îţi vine să plângi... În locuri unde ţi-ai smuls inima din piept şi ai lăsat tot ce aveai, ba te-ai mai şi împrumutat... N-a răsărit nimic. Vreo buruiană, sau loc viran, fum ieşind dintr-un foc de paie, asfalt, drum pietruit din care n-au ieşit nici măcar fire de iarbă, sau vreun copac ce era deja înfipt în pământ, sub care n-a mai crescut nimic...of, de ce n-ai văzut? Atâtea nopţi, atâta suflet, atâtea lacrimi şi răni săpate în inima ta... Şi n-a răsărit nimic...
Nu-i vina ta. Nu-i vina lor. A fost timpul prost ales... sau pământul inimii lor nu te putea, pur şi simplu, primi... Nu e despre tine, nu e despre ei, e despre un timp pentru toate şi despre un rost de dincolo de noi, care plimbă seminţele sufletului nostru suflându-le doar unde vrea, cum vrea şi când vrea, făcându-le el să răsară doar unde vrea, cum vrea şi când vrea. Tu nu poţi decât să dai, să te dai, iar să dai, mai mult şi mai mult şi mai mult, indiferent ce răsare pe urma paşilor tăi. Pentru că o fi dureros până la ceruri să vezi că ai dăruit mai mult decât puteai şi n-a răsărit nimic ... Dar e de o mie de ori mai dureros să vezi câmpuri de crini ce-ar fi putut răsări acolo unde tu n-ai făcut nimic. Sau poate că ai vrut... Dar ai ales să păstrezi până la urmă pentru tine, de frică, tot ce-ai fi putut dărui. Fiindcă e nevoie de mult mai mult curaj să te dăruieşti decât să te păstrezi. Şi acum, rana aceea uriaşă, adâncă, abisală din inima ta e doar acel paradis de crini care de teamă şi din orgoliu sau cine ştie de ce... n-a fost niciodată sădit...
Astea sunt cele mai dureroase răni... Şi n-au nici vindecare... Brr... Aşa că te uiţi la inima ta parcă bucuros ... O fi ea plină de cicatrici de la atâtea drumuri bătute desculţă prin spini, cu răni cusute de la atâtea dăţi când a fost dată afară pe uşă şi a intrat pe geam, de la atâtea palme pe care le-a primit, de la atâtea cuvinte pe care le-a rostit ca să fie sigură că a făcut tot ce se putea face, de la atâtea clipe penibile în care s-a umilit şi nici măcar nu o interesa, fiindcă ea avea cea mai frumoasă scuză: iubea...o fi ea plină de cicatrici ca un soldat bătrân, nebun şi obosit, dar n-are răni din-alea adânci şi vii de ce-aş-fi-putut-să-fac-şi-n-am-făcut-sau--de-ce-ar-fi-fost-dacă...ea s-a dus până la capătul iubirilor ei, oricât de lung şi de greu şi de plin de dureri ar fi fost drumul. Adoarme acum împăcată,obosită, ciuruită de gloanţe- un fleac:), dar cu zâmbetul celui care ştie că a făcut tot ce a putut. Ce a răsărit în urmă-i nu e treaba lui...
Adoarme acum zâmbind- poate trist, dar zâmbind. Zâmbeşte, fiindcă pentru ea cel mai mare regret nu e cel de a fi dăruit şi de a vedea că a fost degeaba. Ci de a vedea cândva un câmp de crini ce ar fi putut răsări dintr-un cuvânt. Pe care niciodată nu l-ai mai rostit...
E iarnă, e dimineaţă, e zi de bilanţ...ultima zi din anul ce a trecut. Mă uit la inima mea. Doar ce s-a întors, de curând, acasă, intrând golăneşte pe geam. E plină de praf şi de răni şi de sânge, dar miroase a crin. Doarme zâmbind, mai oftează uneori adânc în somn şi strânge plapuma din când în când, ca atunci când era copil. Ce bine e Acasă... Acasă ... unde miroase parcă din ce în ce mai mult a crin.
Ah, am uitat să vă spun... nu ştiu ce răsărea în urma ei pe unde mergea- dar la fiecare drum pe care l-a făcut inima mea, în locul gol pe care îl lăsa în mine, mai răsărea câte un crin...
Cum să n-o ierţi că a fugit de atâtea ori de acasă? Când în tine miroase azi atât de frumos a crini...
E dimineaţă e iarnă e zi de bilanţ dar de astăzi privesc doar înainte. La atâtea câmpuri de crini ce aşteaptă să fie sădite...în şi cu inima mea
2013, ai fost un an remarcabil! Îţi mulţumesc pentru tot ce am trăit, pentru amintirile preţioase pe care le-ai adăugat bagajului meu! Am plâns de dor, am plâns de fericire, am râs cu toată inima, am iubit, am mângâiat, am iertat şi am uitat ce trebuia uitat. Las în urmă ceea ce trebuie să aparţină trecutului şi pornesc în 2014 cu brațele deschise larg, pentru a primi oamenii care vor să fie iubiți de mine și pornesc plină de speranţe, de încredere şi de visuri, cu promisiunea că voi face totul cu IUBIRE şi LUMINĂ!
La mulţi ani binecuvântaţi tuturor! Vă îmbrăţişez cu drag,
Daniela
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*