De când tatăl meu mi-a spus că sufletul meu este un castel, încerc să îmi imaginez sufletul fiind aşa. Şi da, am un castel încăpător şi primitor, dispus să găzduiască oamenii care doresc să îl locuiască frumos…
Îmi amintesc că am fost un copil sensibil, terorizat adesea de oameni răi şi cu prejudecăţi. Nu numai o dată am alergat în casă plângând, fugind de răutăţile unora…
Într-o zi, când tata m-a văzut plângând în curte, m-a întrebat ce mi s-a întâmplat şi, chiar dacă mereu îi ascundeam supărările mele, dorindu-mi să îl menajez, atunci am răbufnit şi i-am spus ce mă supărase. Atunci tata mi-a reamintit că sufletul meu este un castel, pe care trebuie să îl menţin curat, plin de linişte şi de frumuseţe.
Şi m-a întrebat, zâmbind, aşa:
- Dacă vine acum cineva şi vrea să îţi arunce în casă un sac plin cu gunoi, îi permiţi să facă asta?
- Nu!, i-am răspuns, ştiind cât munceam să fac curăţenie în casă, deşi eram abia o fetiţă…
- Dar dacă vine şi caută să facă multă gălăgie, să îţi spargă lucrurile, să facă dezastru?
- Nu l-aş lăsa!
- Atunci, fă la fel şi cu sufletul tău. Nu lăsa pe nimeni să îţi arunce în el gunoi sau tristeţe şi nici să facă dezastru înăuntru.
Recunosc, nu am ştiut întotdeauna să păstrez liniştea şi curăţenia în castelul meu. M-am grăbit să primesc înăuntru oameni pe care nu îi cunoşteam, ale căror intenţii nu le ştiam, iar aceştia au venit cu mizerii, au făcut gălăgie şi au căutat să distrugă frumuseţea castelului meu.
Copleşiţi de lucrurile urâte pe care le adunaseră în sufletele lor, au încercat să se elibereze de ele, lăsându-le în sufletul meu…
Oamenii vin însoţiţi de bagaje diferite şi oferă ceea ce au în ele. Unii oferă frumuseţe, alţii doar lucruri urâte, tristețe, dureri...
Cândva, porţile castelului meu erau larg deschise, pentru toată lumea… Azi stau închise şi sunt precaută atunci când primesc pe cineva înăuntru.
Da, sufletul meu este un castel. Un castel pe care vreau să îl păstrez plin de pace, de lumină şi de iubire…
de Irina Binder
fragment din cartea Fluturi
Îmi amintesc că am fost un copil sensibil, terorizat adesea de oameni răi şi cu prejudecăţi. Nu numai o dată am alergat în casă plângând, fugind de răutăţile unora…
Într-o zi, când tata m-a văzut plângând în curte, m-a întrebat ce mi s-a întâmplat şi, chiar dacă mereu îi ascundeam supărările mele, dorindu-mi să îl menajez, atunci am răbufnit şi i-am spus ce mă supărase. Atunci tata mi-a reamintit că sufletul meu este un castel, pe care trebuie să îl menţin curat, plin de linişte şi de frumuseţe.
Şi m-a întrebat, zâmbind, aşa:
- Dacă vine acum cineva şi vrea să îţi arunce în casă un sac plin cu gunoi, îi permiţi să facă asta?
- Nu!, i-am răspuns, ştiind cât munceam să fac curăţenie în casă, deşi eram abia o fetiţă…
- Dar dacă vine şi caută să facă multă gălăgie, să îţi spargă lucrurile, să facă dezastru?
- Nu l-aş lăsa!
- Atunci, fă la fel şi cu sufletul tău. Nu lăsa pe nimeni să îţi arunce în el gunoi sau tristeţe şi nici să facă dezastru înăuntru.
Recunosc, nu am ştiut întotdeauna să păstrez liniştea şi curăţenia în castelul meu. M-am grăbit să primesc înăuntru oameni pe care nu îi cunoşteam, ale căror intenţii nu le ştiam, iar aceştia au venit cu mizerii, au făcut gălăgie şi au căutat să distrugă frumuseţea castelului meu.
Copleşiţi de lucrurile urâte pe care le adunaseră în sufletele lor, au încercat să se elibereze de ele, lăsându-le în sufletul meu…
Oamenii vin însoţiţi de bagaje diferite şi oferă ceea ce au în ele. Unii oferă frumuseţe, alţii doar lucruri urâte, tristețe, dureri...
Cândva, porţile castelului meu erau larg deschise, pentru toată lumea… Azi stau închise şi sunt precaută atunci când primesc pe cineva înăuntru.
Da, sufletul meu este un castel. Un castel pe care vreau să îl păstrez plin de pace, de lumină şi de iubire…
de Irina Binder
fragment din cartea Fluturi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*