 |
| “Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt LUPI răpitori“ (Matei 7,15). |
Pornind de la ideea raportului dintre “Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă”, doresc să vă prezint unele învăţături şi practici, care deşi îngreuiază evlavia unor creştini ortodocşi, totuşi nu ţin de Sfânta Tradiţie a Bisericii noastre Ortodoxe. În general, aceste noi “experienţe religioase” reprezintă un adaos păgubos la tradiţia creştin-ortodoxă, uneori sfidând chiar bunul simţ elementar şi prin aceasta discreditând Ortodoxia însăşi. De aceea, se cuvine nouă a le cunoaşte şi a le combate, demonstrându-le iraţionalitatea lor de principiu şi inutilitatea lor într-o viaţă duhovnicească echilibrată.
“Credinciosul angajat de dezechilibrul său într-o experienţă falsă, stabileşte relaţii arbitrare între cauze şi efecte, face abstracţie de corelaţia obiectivă şi raţională dintre fenomene şi se antrenează în excese şi generalizări unilaterale. Mizează pe false intuiţii şi principializează sentimente nebuloase, accentuând până la exclusivitate pe afectivitate în dauna vieţii raţionale, a simţirii raţionale de care vorbesc Sfinţii Părinţi. Ortodoxia a pus un accent deosebit pe paza minţii şi a inimii, pe introducerea minţii în inimă care are şi acest sens de colaborare a intelectului cu simţirea”.
Plecând de la acest dezechilibru duhovnicesc între raţiune şi simţire, între cunoaşterea şi improprierea trăirii Tradiţiei Bisericii, credinciosul angajat în false experienţe mistice se îndepărtează de reperele unei vieţi religioase sănătoase, luându-şi libertatea nu numai de a-şi crea alte repere (cele proprii îi devin singurele normative) ci şi de a şi le propaga între credincioşii apropiaţi lui. Cunoaşterea Tradiţiei ortodoxe autentice, aşadar, fereşte pe orice credincios ortodox de excese, de exagerări şi de erori, uneori chiar fatale, în calea mântuirii personale şi comunitare prin Biserică.
1. Tipuri de persoane pseudo-duhovniceşti
Promotorii unor învăţături şi practici noi, străine de Tradiţia şi de Duhul Bisericii Ortodoxe, sunt oameni adesea ei înşişi nelămuriţi în probleme de credinţă şi de viaţă bisericească. Alteori ei sunt de-a dreptul impostori care folosesc minciuna ca metodă de îmbogăţire materială şi de alterare a bunei credinţe a oamenilor cu care vin în legătură.
1.a. Tipul patologic, psihopatul, a cărui vocaţie mistică apare datorită unor deranjamente psihice personale, este un tip de obicei activ, având nenumărate “convorbiri cu Dumnezeu” şi “vedenii de sus” prin care îşi autoalimentează mândria sa cu învestirea unor misiuni importante chiar pentru omenirea întreagă.
Între aceşti ”prooroci” autointitulaţi, unii sunt psihopaţi confirmaţi de ştiinţă medicală şi tratarea lor necesită cu precădere o intervenţie clinică (tratament, internare în spital....). Alţii, însă, a căror boală nu e totdeauna şi pentru toţi evidentă, se dau drept reprezentanţi ai unei spiritualităţi autentice cucerindu-şi adepţii prin credinţa lor puternică în ceea ce spun, credinţă susţinută şi prin manifestări exterioare agresive, chiar ridicole, şi prin “reţete” proprii de spiritualitate.
Totdeauna se dau pe sine ca ceva mare şi ţin neapărat să fie consideraţi ca atare, mergând uneori până la sacralizarea propriilor persoane şi obiecte (delir de grandoare). Au adesea “vedenii în duh” sau “ convorbiri cu îngeri” despre a căror valoare nu se consultă niciodată cu Biserica şi pe care nu le raportează niciodată la reperele dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii. Duhurile cu care ei comunică le dau un fel de autonomie în cele spirituale, întărindu-le convingerea propriei infailibilităţi încât ajung să se propovăduiască pe ei şi nu pe Dumnezeu. Unii ca aceştia nu cunosc nimic despre smerenia adevărată, despre dreapta socoteală, despre deosebirea duhurilor, virtuţi absolut necesare oricărui creştin dreptmăritor.
Toţi aceşti “prooroci”, având “comunicări directe cu Dumnezeu”, se cred mai presus de Sfânta Scriptură chiar, pe care o folosesc doar ca să-şi argumenteze “misiunea” lor, făcând de obicei propagandă de grup, sacrificând orice pentru grup, chiar şi logica şi bunul simţ şi omenia însăşi; provoacă mari crize sufleteşti în ascultătorii naivi şi nepregătiţi, terorizandu-i, aproape, cu propriile lor obsesii şi nelinişti. Lângă ei nu ai sentimentul seninătăţii, al odihnei şi al bucuriei pe care-l trăieşti la întâlnirea unui om sfânt, ci o teribilă încrâncenare şi teamă; sunt făcători nu de pace ci de panică. Apogeul dezechilibrului îl ating fanaticii, manevraţi clar din umbră de forţele duhurilor viclene care-i aruncă în excese şi exagerări cu totul străine de viaţa Bisericii.
1.b. Tipul primitiv. Este omul sănătos la minte şi la trup, dar care din motive de neputinţă intelectuală, este aproape totdeauna ignorant; deseori se mulţumeşte cu “lămuriri” strâmbe şi poate fi ucenic credincios al unui “prooroc” de tipul întâi. Totuşi, se poate îndrepta mai uşor, se poate educa.
În predicile lui, acordă prioritate unor lucruri minore ca regulile de mâncare, de somn, de îmbrăcăminte, de respectarea ad literăm a unor rânduieli bisericeşti; obsedat de tipic, are o credinţă neluminată de raţiune, consumând excesiv cărţi şi cărticele apocrife (Epistolia, Talismanul Mântuitorului, Visul Maicii Domnului,...). De aici groaza aproape paralizantă care-l îndeamnă să execute, fără vreo cercetare lucidă, tot felul de “reţete sigure” care circulă între cei de o stare cu el. Creştinul devenit “primitiv”, ca “babele”, este robul formelor care fără Duh sunt moarte, fără sens; practicarea automată, exterioară, dar riguros şi fără cârtire a acestor reţete devine un act de magie. În fond, atenţia omului îi este deviată de la întâlnirea conştientă şi vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple practici care prin ele însele pot oferi senzaţia falsă a unei vieţi cât se poate de religioase. Omul se poate desfigura treptat, când îşi reduce demersul duhovnicesc doar la repetarea exterior-formală a unor rânduieli (mai mult sau mai puţin bisericeşti) fără a-şi lumina gândirea cu înţelesul lor. Se crede lesne împăcat cu Dumnezeu prin execuţia corectă şi la timp a formulelor din reţetă, după care îşi poate lua libertăţi morale apărat de faptul că această împăcare e astfel sigură şi uşoară. Tipul primitiv, frecvent atât printre habotnici şi neinstruiţi, cât şi printre sectanţii extremişti şi adepţii vechiului calendar la noi, nu poate afecta totuşi pe oamenii care au o cât de mică cultură şi pregătire religioasă şi obişnuitul bun simţ românesc. El poate antrena, însă, mulţimi rămase încă la o mentalitate scăzută şi poate da mult de lucru slujitorilor Bisericii, deoarece strâmbă cu totul spiritul larg şi înţelegător al Ortodoxiei.
Dacă tipul patologic trebuie internat şi vindecat, tipul primitiv trebuie lămurit prin mijloacele pe care Biserica le are la îndemână. Deseori înşişi credincioşii rămaşi la o mentalitate scăzută, mai ales femeile exaltate şi căutătorii de sfinţi la tot pasul, incapabili de a discerne duhurile, ajută pe un asemenea “propovăduitor” să ajungă “vedetă duhovnicească” şi mai ales când acesta e călugăr. Reţetele lui sunt mult mai bine primite decât ale preoţilor mireni (chiar dacă aceştia sunt trăitori autentici, ireproşabili, ai Ortodoxiei), iar numele lui ajunge unitate de măsură a evlaviei.
1.c. Impostorul, sau “misticul” mascat, vine cu gând precis de a induce în eroare asupra persoanei şi valorii sale, simulând sfinţenia pe care n-o poate realiza de fapt şi prin aceasta asemănându-se cu întâiul impostor, ocrotitorul lui (adică diavolul). Precum acela a vrut să fie ca Dumnezeu, aşa şi acesta vine ca (un) Hristos, ca profet, ca om sfânt şi luminat. Impostorul şi făţarnicul, “lupi îmbrăcaţi în haine de oi” , simulează şi, în acelaşi timp, deformează şi discreditează conţinutul doctrinar al Ortodoxiei, urmărind cu intenţie înşelarea bunei credinţe a celorlalţi. Resortul interior care-i stimulează în avânt şi în perseverenţă, uneori chiar în eforturi ascetice exagerate, e un orgoliu nemăsurat, o sete demonică de celebritate pe lângă interesele materiale care nu sunt excluse deloc. Prin felul de a vorbi, de a se mişca, de a simula minuni, de a profeţi, impostorul face “scamatorie” spirituală dezbinând credinţa şi pe credincioşi; el începe în Biserică, dar sfârşeşte în afara ei. Impostorul se foloseşte de Evanghelia lui Hristos nu pentru folosul Bisericii şi al credincioşilor, ci pentru folosul propriu.
Toate aceste trei mari categorii de persoane pseudo-duhovniceşti, care apar peste noapte, provocând şi curente (mişcări) de evlavie falsă, se recrutează în general prin imitaţie; cei ce cad victime învăţăturilor şi practicilor unor asemenea “prooroci mincinoşi”, ei înşişi fac dovada unei comodităţi (lenevii) duhovniceşti, a unei necunoaşteri elementare a dreptei credinţe în Tradiţia ei autentică.
De aceea, din momentul apariţiei unui nou “prooroc”, se cuvine imediat ca Biserica sã-l cerceteze şi sã-l demaşte public. Aş completa...chiar fiecare persoană obişnuită ce a întâlnit astfel de oameni cu asemenea îndeletniciri, e dator a-i demasca, pentru a nu cădea în plasa acestora!
********
de Ieromonah Mihail (M-rea Antim-Buc)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*