sâmbătă, 8 februarie 2014

Noaptea sufletului și ieșirea din ea

Înainte de a vorbi despre noapte, vreau să ofer o imagine a speranței, a zilei care urmează nopții. Cred că numai acei care au cunoscut noaptea, pot prețui cu adevărat ziua. Este vorba de începutul poveștii pescărușului Jonathan Livingston, foarte dragă mie. Acest cântec îi este închinat pescărușului și este interpretat de Neil Diamond.




Ar fi multe de spus despre această noapte, pentru că fiecare dintre noi a cunoscut-o, probabil, măcar o dată în viață. Cel puțin, călătorii spre lumină trebuie să o fi întâlnit, neapărat.
Nu este vorba de o noapte oarecare! În drumul nostru, trecem și prin nopți mai mici, cauzate de suferințe inevitabile ale vieții: pierderi, despărțiri, neîmplinirea viselor noastre, etc. Și din ele putem ieși schimbați și întăriți, dacă știm cum să le întâmpinăm și mai ales, dacă alegem să Îl lăsăm pe Dumnezeu să aducă lumina pentru noi.

Dar noaptea despre care vorbesc aici, este o noapte totală. Este conștiința separării, a ruperii de Dumnezeu, o singurătate absolută, cosmică. Și, ca o consecință - lipsa oricărei speranțe. Singurul gând pe care îl putem avea atunci, este că acesta trebuie să fie iadul: lipsa oricărei speranțe. Nimic nu ne mai poate înspăimânta, și cu atât mai puțin, bucura. Orice idee de condamnare ne lasă reci, pentru că ne simțim deja condamnați, pentru că nimic nu ar putea fi mai rău de atât. De fapt, nimic nu mai poate trezi ceva în noi, pentru că știm că nu mai există nimic pentru noi, nu mai avem nimic în față decât un gol imens, o gaură neagră.

Desigur, rațiunea rămâne intactă, mai ales dacă suntem obișnuiți să analizăm mereu cauzele lucrurilor, și să cunoaștem în profunzime. Și uneori Dumnezeu ne mai lasă și celelalte simțuri și posibilități de cunoaștere pe care ni le-a îngăduit - probabil, tocmai pentru a înțelege că, fără El și fără speranță, nu ne folosesc la nimic. Putem afla, de exemplu, că Lucifer a fost, probabil, într-o situație asemănătoare nouă. El era înger, deci se afla deasupra noastră. Fiind înger, desigur că avea și iubire. (Și noi aveam, și credeam că era de-ajuns ca să fim salvați, dar nu era așa.) Însă la el, orgoliul depășea iubirea. De aceea, probabil că s-a îndoit de înțelepciunea lui Dumnezeu și a început să creadă că el ar putea avea o înțelepciune mai mare. 

Noi însă putem ajunge să ne îndoim nu de înțelepciunea, ci de iubirea Sa. Putem ajunge să credem că o Ființă atât de mare, puternică și înțeleaptă - și desigur, dreaptă - ne-ar putea ajuta mai mult, dacă ar voi. Iar dacă nu ne ajută, deși ar putea-o face cu ușurință și ne lasă pradă suferinței, atunci, unde este iubirea Sa? Mergând pe acest fir, putem ajunge să credem că singura iubire adevărată o putem găsi, de fapt, doar pe pământ, la ființele asemeni nouă, care deși slabe și limitate, nu pregetă să ne sară în ajutor atunci când pot, și nu ar răbda să ne vadă suferind. 

Desigur, să nu ne închipuim că ajungem să simțim așa dintr-o dată, sau la cele mai mici pierderi și încercări. Este vorba doar de situația în care ne aflăm chiar pe marginea prăpastiei, când simțim că am putea pierde absolut totul pe această lume. ”La marginea nimicului”, după cum frumos și adevărat spune părintele Stăniloae. Dar tot el adaugă: ”Trăim în vecinătatea nimicului, la marginea nimicului, dar nu ajungem niciodată acolo, pentru că Dumnezeu nu ne lasă să ajungem acolo.”

Cât de simplu! Și cât de ușor uităm uneori...

Dar care ar fi, până la urmă, ieșirea? Suntem la margine, nu ne mai pasă de nimic, nu mai vedem în față decât golul...Ne simțim părăsiți, aruncați și într-un fel, așa și este. Tocmai pentru că am fost mai sus, acum ne-am prăbușit mai jos decât oricare.


Ei bine, salvarea noastră pot fi cuvintele de înțelepciune ale vechilor următori ai Drumului. Sau, mai bine-zis, sfatul bun ! Totdeauna, dacă ascultăm numai de gândul nostru, după cum zice un sfânt părinte, putem ajunge la o mare cădere. Și iată ce sfat simplu și ușor de urmat putem găsi: ”Cine nu are rugăciunea neîncetată a inimii, nu are nici o rugăciune de folos.” Degeaba ne rugam noi din când în când, haotic...iar pe urmă, încetând cu totul, din dezamăgire. 

Și începem a ne ruga doar cu aceste simple cuvinte: ”Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă !” Și, de necrezut, sufletul nostru ostenit, amorțit de durere, pe care îl mai simțeam doar ca pe un fel de piatră în capul pieptului, începe să se vindece ! Simțim aproape fizic cum coboară o energie vindecătoare.

Desigur, vindecarea nu se petrece dintr-o dată. Dar simțim că, în clipa următoare, s-a schimbat ceva, și lumea devine mai vie, mai colorată. Parcă începem iar să trăim. Piatra din capul pieptului începe să se înmoaie. Și urmarea vindecării se petrece a doua zi, și a treia, și tot așa. Încetul cu încetul, începem să simțim din nou viața, speranța. Ba chiar, ne recăpătăm și liniștea pe care o avusesem, dar n-o prețuisem. 

Și toate acestea, fără nici o schimbare în plan fizic, al vieții reale, ci doar prin rugăciune, și schimbarea gândului și simțirii noastre. Simțim că ne-am reîntors la Dumnezeu, nu mai suntem singuri, nu mai suntem izolați.

Apoi, putem găsi fraza următoare, tot a unui sfânt părinte al Filocaliei: ”Dacă ne întoarcem nădejdea, fie și pentru o clipă, de la Dumnezeu, și El se întoarce de la noi.” Iată ce simplă explicație a tuturor complicatelor fenomene psihice petrecute !

Și, desigur, dacă recitim din experiențele tuturor vechilor următori ai Drumului, vedem că încercarea părăsirii și a pierderii de Dumnezeu nu este nici nouă, și nici atât de rar întâlnită. Este o încercare a multor ucenici, sau ”prunci duhovnicești”, care nu au încă suficientă credință, și speranță. Și desigur, este încercarea celor care la un moment dat, nu au ascultat, și au voit cu orice preț altceva decât voia El pentru ei.

Mă întrebam la un moment dat - fără înțelepciune, desigur - cum de unii oameni pot urma un drum spiritual atât de simplu și frumos, să îi învețe și pe ceilalți, și să aibă vieți atât de ordonate și pline de tot ce e e necesar! Că sunt oameni buni, și cred în ceea ce spun, se vede și se simte. Dar de ce alții, la fel de buni, trebuie să treacă prin tot felul de suferințe și neîmpliniri, să fie chiar pe pragul de a pierde totul, și niciodată să nu fie siguri care va fi, și când va începe următoarea încercare?

Răspunsul l-am aflat în sufletul meu, după ce am studiat viețile multor sfinți, și ai altor învățători autentici ai tuturor religiilor. Aceasta este calea cea adevărată, și nu o alta ! Calea este strâmtă și îngustă, și nu promite numaidecât fericirea aici, jos. Iisus însuși a mers pe ea.

Cei care cred că ”își pot atrage” tot ceea ce doresc în viețile lor prin gândire pozitivă, sugestie și alte metode, că își pot schimba singuri destinul, alegând numai ceea ce ei văd a fi un bine și o împlinire, sunt încă la marginea ignoranței. Desigur, ei pot face aceste lucruri, dar dacă Dumnezeu îi lasă, nu înseamnă numaidecât că sunt pe calea cea bună. Dumnezeu îi lasă, probabil pentru că ei au hotărât că se pot descurca și fără El. Dar, nici ei nu știu, de fapt, unde vor ajunge, după această viață. Toți acești maeștri și coach - de regulă americani - care ne promit o viață mai bună prin utilizarea sugestiei, a afirmațiilor repetate, chiar a sugestiei combinată cu relaxarea, și alte metode asemenea, fără însă a spune un cuvânt despre Dumnezeu și voia Sa, nu fac decât un fel de magie. Schimbarea realității, pentru a o adapta dorințelor noastre, aceasta înseamnă magia. Dar ei nu se întreabă dacă Dumnezeu chiar aprobă aceste schimbări, aceste intervenții în viețile oamenilor care nu și-au conștientizat greșelile, și vor doar o viață mai bună. 

Desigur, toate aceste metode pot fi foarte bune, folosite în scop limitat: pentru sănătate, sau pentru dobândirea speranței de mai bine. Dar, chiar și așa, după ce le folosesc, ei ar trebui să adauge: ”Facă-se voia Ta.” Adică, toate acele schimbări, văzute de ei drept bune, să se petreacă numai dacă sunt și în planul divin pentru ei.

Iată câte înțelegeri și luminări pot veni după ce ieșim din adevărata noapte a sufletului! Care, acum că ne gândim, poate ne era necesară și ea....Ca să ne vedem limitele, și să devenim mai smeriți. Și nu pot încheia mai bine decât tot prin cuvintele unui părinte al Filocaliei, carte de mult folos sufletesc, și chiar salvatoare, pentru cei care îi ascultă sfaturile:
”Dacă s-ar socoti o parte păcat și smerenie, și o altă parte desăvârșire și mândrie, mai primită de Dumnezeu ar fi prima.”(Sf. Ioan Gură de Aur)

Mulțumesc Florina. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

*

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...