Lumea de azi este a împrăştierii. Mii de fleacuri stăpânesc viaţa omului, cerându-i atenţia clipă de clipă. Împrăştierea, cândva privită ca patimă, alunecare, cădere, astăzi este îmbrăţişată de oameni ca ceva firesc. De aici vine şi "stresul": din istovirea omului prin împrăştierea neîncetată. De aici şi neputinţa de a duce lucrurile la (bun) sfârşit, de a sta cu mintea şi inima la rugăciune, de a învăţa şi, mai ales, de a înţelege lucrurile noi...
Avem nevoie de pace.
Un sfat ce mi se pare folositor este acesta: ora de pace. Seara, pe la ora 22, sau poate 23, cum poate fiecare, să punem în programul nostru, zi de zi - ori seară de seară, dacă vreţi - ora de pace.
O oră în care televizorul, dacă avem, să fie închis.
O oră în care telefonul să fie închis, ca să nu poată suna.
O oră în care calculatorul să fie închis, ori să fie pe un screensaver "blank", fără imagine, şi care intră iute (1 min.).
Să aprindem o candelă.
Să punem o muzică frumoasă: cântări de la Putna, sau Lacu, sau Nera; Mozart, Schubert, Bethoven, Liszt sau ce alt compozitor ne place; Tudor Gheorghe, Mircea Rusu, Gheorghe Zamfir sau orice altceva frumos, liniştitor, plăcut.
O oră, sau măcar o jumătate de oră, să stăm cu pace, ascultând frumuseţea.
Odihnindu-ne ochii, urechile, trupul întreg, sufletul, mintea, inima...
Dacă putem să avem această oră (sau măcar o jumătate de oră) cu cei dragi alături, este şi mai bine. Ne vom smeri, văzând că nu se sfârşeşte lumea dacă o oră stăm liniştiţi, în loc să ne agităm. Vom îndrăzni să ascultăm inima noastră - de obicei înăbuşită de agitaţie şi împrăştiere. Şi vom da linişte inimii noastre, minţii noastre, sufletului nostru. Nu va fi uşor de prima dată. Vor fi ispite. Din afară, dar şi din noi înşine. Să încercăm însă.
Atunci ora de pace va fi devenit obişnuinţă, vom fi câştigat mai mult decât am fi bănuit.
de Mihai-Andrei Aldea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*