Să nu te părăsești pe tine însuți!

Sunt oameni care urăsc să fie părăsiți, dar se comportă în fiecare zi ca și cum ar cere să fie părăsiți! Sunt oameni care se plâng neîncetat de ceilalți oameni; ”aceia nu sunt în stare să facă lucrurile corect, bine, ei, alții, au întotdeauna neputințe și lipsuri în caracter”; în ochii celor ce se plâng și întind continuu degete acuzatoare se găsesc scuze pentru a umili, a chinui, a azvârli vorbe-n vânt, vorbe grele. În conștiința celor care văd răul nesfârșit în ceilalți se găsesc scuze pentru propriile slăbiciuni tocmai în slăbiciunile celorlalți. Noi, oamenii, ne justificăm toate comportamentele reprobabile, uneori mizerabile, agresive sau violente, proiectând cauzele lor asupra celorlalți. De aceea există șefi care-și chinuie subalternii, soți care-și intoxică zilnic soțiile cu acuzații și cuvinte disprețuitoare, iubiți care-și terorizează partenerii cu gelozii și comportamente ieșite din limitele oricărei explicații raționale. Oamenii dificili sunt oameni care urăsc să fie părăsiți. Oamenii dificili au un complex de inferioritate, ascuns sub unul de superioritate. Abandonul e durerea lor fundamentală, dar cei mai mulți nu știu asta și nici nu vor să știe. Dincolo de acuzațiile lor e o acuzație ascunsă; știu că ai să mă părăsești, că nu mă iubești și de aceea eu mă comport cu tine atât de rău, eu îți spun ”părăsește-mă”!

Scenariul părăsirii e ca un film dureros, care rulează de când e lumea. Un film tragic, ascuns în minte, în amintiri, în trecut, un film ce se reia mereu și mereu, un film în care personajul înfricoșat de părăsire, parcă anihilat sufletește de percepția că nu-i iubit, duce lucrurile până acolo unde lipsa iubirii devine în viața lui o certitudine. Pe el îl părăsește mereu cineva. El e mereu neîndreptățit, îndurerat, el e victima care agresează cu scopul inconștient de a-și atinge țelul; e ca și cum ai vrea ce nu vrei, ca și cum adulmeci otrava, ca și cum știi că mori dacă vei bea, și bei cu nesaț, cu nesăbuință, cu grabă pentru ca ceea ce ai gândit să se întâmple. Din această traumă de abandon se ivesc buruienile urii, ale furiei, ale dezgustului, ale disprețului față de alți oameni, pe care părăsitul le proiectează apoi asupra agresorilor săi. El atacă și o face până ce va fi părăsit: în clipa aceea tristețea îl inundă, căci el vede iarăși și iarăși că nu-i iubit, are dreptate, nu-i iubit! El nu-i iubit fiindcă nu iubește. Comportamentul lui e dovada, dezvăluirea absolută a dimensiunii la care a ajuns lipsa lui de iubire. El nu se iubește pe sine și de aceea nu poate iubi pe altcineva, dar nu știe asta, așa că merge printre relații, printre prieteni, printre ființele din jurul său ca și cum nici unul dintre aceștia nu-s capabili de iubire. În ochii lui, toți sunt de suspectat, fiecare trebuie să facă ceva ascuns, ceva împotriva lui, ceva rău, ceva...Cel înfricoșat de părăsire, părăsește mereu, zi de zi, clipă de clipă, printr-un comportament nebunesc. E gelos, e agresiv, e mânios, e obraznic, e ca un tocător de suflete. El părăsește și se crede părăsit. El pleacă și se crede îndeptățit. El lovește și își justifică lovitura privind-o prin fereastra sentimentului de superioritate.

Oamenii care se poartă urât cer inconștient să fie părăsiți, deși asta-i cea mai mare frică a vieții lor. Nici nu le trece prin minte că ura lor față de oameni e ura pe cel ce te părăsește, adică pe tine însuți. Să te iubești pe tine înseamnă să fii un izvor de blândețe, ce va curge și către oamenii apropiați. Cum să te părăsească cineva când ești bun? Cine te poate părăsi, decât cineva care nu-i destul de bun, decât cineva care are nevoie să se reflecte în răutate (asta-i una dintre legile ascunse ale vieții și ale sufletului; legea reflecției)? Remediul împotriva părăsirii nu-i violența, ci blândețea. Vindecarea neiubirii de sine nu este posibilă prin agresivitate, mânie, ură și respingere, ci prin iubirea, înțelegerea și acceptarea oamenilor din jur, mai ales atunci când te părăsesc, căci numai asta te ajută să nu te părăsești pe tine însuți. Iubirea din tine curge către ceilalți prin cuvinte, prin comportamente și prin fapte frumoase. Iubirea de sine nu-i o poveste, doar că a te iubi pe tine înseamnă a-i iubi pe alții și, ca să faci din iubirea asta o manifestare reală, să-ți amintești mereu și mereu că celălalt are un suflet care poate fi lovit mortal doar cu un cuvânt. Să nu te părăsești pe tine vorbind, comportându-te și făcând lucruri urâte cu cei din jur; asta-i ideea. Să te iubești pe tine înseamnă să știi că celălalt, cel din fața ta, e mereu o imagine a ta! Rămâi cu tine, iubește-te, având grijă să-i iubești pe cei de lângă tine!

de Maria Timuc