Cunoaşteţi momentul acela în jocul de şah când Regele se apropie de Tură pentru a face schimb de locuri între ele? Acel moment numit rocadă pe care şi noi, oamenii îl folosim în acelaşi joc în ale cărui piese suntem, numit viaţă?
Există oameni pe care am fi putut jura că nu îi vom părăsi niciodată la fel de bine cum există oameni pe care nu am fi vrut să ni-i apropiem niciodată. Şi totuşi am făcut-o. În ambele cazuri. Mai mult sau mai puţin conştienţi.
Le putem opune oare rezistenţă tuturor acelor Nebuni care au intrat pe diagonală în vieţile noastre? Sau Regilor şi Reginelor care aşteaptă să între în sufletele noastre? Sau Turelor ale căror mişcări directe şi uniforme ne pot conduce către cele mai interesante experienţe în lecţiile noastre de dezvoltare personală?
Cu toţii suntem martorii unei rocade ale oamenilor din viaţa noastră. Şi oricât am încerca să i ne împotrivim, să-i schimbăm cursul sau să o neglijăm, pur şi simplu nu vom reuşi.
Mă întreb care sunt criteriile după care Universul ne scoate în faţă mereu aceiaşi oameni. Şi mai ales mă întreb care este numele acelui fenomen care ne aduce în prim plan o serie de învăţături prin intermediul oamenilor pe care poate nu i-am fi ascultat niciodată.
Oare cum este posibil ca timp de 3 ani să trecem pe stradă unul pe lângă altul şi abia în urma acestei perioade de timp, să reuşim să avem un schimb de replici? Sau oare cum ajunge cel mai “obraznic” elev să ne devină învăţător? Sau oare cum este posibil să ajungem să iubim omul care altădată ar fi fost pe lista lui “Aşa NU”?
Şi mai ales, ce crează toată această rocadă în sufletul nostru? Ne atenţionează că suntem “în şah” şi ne propune să fim mai atenţi data viitoare? Sau oare eram mat demult şi noi încă mai speram să fim câştigători?
Toţi aceşti oameni, toţi aceşti ochi mai mult sau mai puţini limpezi, toate aceste mâini care se întind spre noi, toate aceste vorbe rostite spre noi…toate acestea, ce facem cu toate acestea? Cum ajungem să nu ne pierdem pe noi înşine printre toate aceste mutări bruşte? Şi cum ajungem să ne reechilibrăm în urma unor avalanşe de oameni care tot schimbă temperatura sufletului nostru?
Pentru că bine spune cântecul: ”…niciodată nu aş fi crezut că am nevoie de toţi aceşti oameni…”
sursa: damaideparte.ro
Există oameni pe care am fi putut jura că nu îi vom părăsi niciodată la fel de bine cum există oameni pe care nu am fi vrut să ni-i apropiem niciodată. Şi totuşi am făcut-o. În ambele cazuri. Mai mult sau mai puţin conştienţi.
Le putem opune oare rezistenţă tuturor acelor Nebuni care au intrat pe diagonală în vieţile noastre? Sau Regilor şi Reginelor care aşteaptă să între în sufletele noastre? Sau Turelor ale căror mişcări directe şi uniforme ne pot conduce către cele mai interesante experienţe în lecţiile noastre de dezvoltare personală?
Cu toţii suntem martorii unei rocade ale oamenilor din viaţa noastră. Şi oricât am încerca să i ne împotrivim, să-i schimbăm cursul sau să o neglijăm, pur şi simplu nu vom reuşi.
Mă întreb care sunt criteriile după care Universul ne scoate în faţă mereu aceiaşi oameni. Şi mai ales mă întreb care este numele acelui fenomen care ne aduce în prim plan o serie de învăţături prin intermediul oamenilor pe care poate nu i-am fi ascultat niciodată.
Oare cum este posibil ca timp de 3 ani să trecem pe stradă unul pe lângă altul şi abia în urma acestei perioade de timp, să reuşim să avem un schimb de replici? Sau oare cum ajunge cel mai “obraznic” elev să ne devină învăţător? Sau oare cum este posibil să ajungem să iubim omul care altădată ar fi fost pe lista lui “Aşa NU”?
Şi mai ales, ce crează toată această rocadă în sufletul nostru? Ne atenţionează că suntem “în şah” şi ne propune să fim mai atenţi data viitoare? Sau oare eram mat demult şi noi încă mai speram să fim câştigători?
Toţi aceşti oameni, toţi aceşti ochi mai mult sau mai puţini limpezi, toate aceste mâini care se întind spre noi, toate aceste vorbe rostite spre noi…toate acestea, ce facem cu toate acestea? Cum ajungem să nu ne pierdem pe noi înşine printre toate aceste mutări bruşte? Şi cum ajungem să ne reechilibrăm în urma unor avalanşe de oameni care tot schimbă temperatura sufletului nostru?
Pentru că bine spune cântecul: ”…niciodată nu aş fi crezut că am nevoie de toţi aceşti oameni…”
sursa: damaideparte.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*