Ni s-a spus încă de acum 2.000 de ani: "Rugaţi-vă pentru duşmanii voştri", dar noi n-am înţeles de ce, şi asta pentru că purtăm în noi convingerea că duşmanii se vor scălda în fericire dacă-i vom binecuvânta cu rugăciune. Purtăm în noi convingerea stranie şi perdantă, în acelaşi timp, că dorinţa noastră de bine pentru cei care ne asupresc, ne atacă, ne iau ce-i al nostru sau ne batjocoresc ne face să pierdem ceva preţios şi le daruieşte ticăloşilor fericire. Lucrurile nu stau deloc aşa şi, poate, faptul că nu reuşim să vedem bijuteria de aur pur ascunsă în rugăciunea noastră pentru cei răi perpetuează suferinţa, răul şi dezastrul în lume, dar – mai ales, suferinţa, răul şi dezastrul în noi înşine.
Dacă vom privi cu sufletul şi mintea deschise spre ceea ce numim rău, infracţiune, injustiţie, necaz, suferinţă, război etc., vom înţelege cel mai simplu dintre toate lucrurile: răul nu este niciodată înfăptuit de oameni buni. Bunătatea e o stare a fiinţei, dar nu una care ni se pune pe tavă. Bunătatea nu cade din cer şi nici nu creşte în pomi, ca merele sau ca perele. Bunătatea este o descoperire, pe care n-o pot face decât aceia care pornesc conştient în căutarea ei şi aceia care pun la îndoială faptul că emoţia negativă, distructivă şi dureroasă este singura alegere posibilă în situaţii de viaţă ostile sau provocatoare.
Ura vine de la sine: e îndeajuns uneori să-ţi strige cineva în faţă un cuvânt grotesc, e îndeajuns să-ţi scadă salariul, să te irite un coleg ori să-ţi spună partenerul de viaţă ceva care te insultă, pentru ca ura, furia, deznădejdea sau alte emoţii negative să te scurme şi să te determine să reacţionezi violent. Avem nevoie de puţin să urâm şi tot atât de puţin să iubim, dar avem şi puterea să alegem între ele. Puterea aceasta începe în noi; în gând, în sentiment, iar gândul şi sentimentul ne determină reacţia şi comportamentul.
Dacă în locul urii am alege rugăciunea pentru celălalt, oare ce s-ar întâmpla?
Dacă – în loc să-i aruncăm palma peste obraz, l-am întoarce şi pe celalalt, ce s-ar întâmpla?
Dacă am transforma legenda, cuvintele, ceea ce ştim în realitate, care ar fi efectele, consecinţele, ce schimbări ar aduce asta lumii, existenţei, dar – mai ales – ce s-ar schimba în noi înşine?
Dacă am trece de la teorie la fapte şi de la cunoaşterea mentală la cea experimentală, oare ce s-ar schimba în noi şi în jurul nostru?
S-ar schimba totul, încetul cu încetul, dar asta-i o problemă de exerciţiu. Asta-i o problemă de decizie personală. A decide să nu mai stai la mâna impulsurilor primitive, care spun "urăşte, distruge-l pe cel de lângă tine, dă-l afară, fă-l să dispară, să plece, desfiinţează-l" înseamnă a creşte în lăuntrul tău. A putea să te rogi pentru altul, pentru cel care-ţi face rău, ca şi pentru cel care-ţi face bine înseamnă a fi destul de conştient, de curat, de frumos în mintea şi-n sentimentele tale. Numai frumuseţea din interiorul nostru are puterea să se roage pentru duşman şi pentru prieten, deopotrivă, iar frumuseţea aceasta nu poate pătrunde în trăirea nimănui fără un strop de osteneală. În clipa în care vom izbuti să rămânem în rugăciune pentru un duşman ne vom învinge impulsurile primitive din noi înşine. Vom învinge răul din noi, iar asta-i realizarea fantastică într-o viaţă de om, e drumul nostru către bunătatea pe care o căutăm în lume şi drumul lumii către schimbare!
de Maria Timuc
Frumos articol, rugaciunea schimba totul.
RăspundețiȘtergere