Ţine-ţi visul tău în taină!

”Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi.

Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge.

Când ţi se-ntinde-o mână, ‘nainte de-a o strânge,

Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.

Nădejdile, – ascunse să-ţi stea de lumea toată.

În zâmbet să te ferici de toţi semenii tăi,

Nebunilor nu spune durerea niciodată.

(...)Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte

Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi.

Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei

Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde"

Aceste versuri ale lui Omar Khayyam conţin mari idei precum ”singurătatea fiinţei umane” şi ”răul lăuntric, adevărata cauză a singurătăţii noastre”. Doar trăind în relaţie cu Dumnezeu putem scăpa din tragicul carusel al amăgirii, din această dramă a singurătăţii ”omului”, căci, aşa cum spune şi poetul, mâna care te atinge cu dragoste azi, te loveşte cu ură mâine. Omenescul din noi e cel ce ne poartă către însingurare, e Adam cel căzut, e în omenescul nostru o forţă distructivă, care nu poate iubi, sfidând condiţiile, şi nu poate menţine bunătatea sau frumuseţea în sine, nu doar în faţa răului, cât – şi asta-i tema pe care o şi alătur astăzi singurătăţii fiinţei umane – în faţa binelui celuilalt. ”Nădejdile ascunse să-ţi stea de lumea toată”. Când ai un vis, un proiect mare, un plan al tău, când ai o dorinţă şi vrei şi ştii că poţi să zbori, când nădăjduieşti să creşti din mâna ta, din inima şi din mintea ta un ceva frumos, ţine-ţi nădejdea în taină. ”Să nu ştie stânga ce face dreapta” şi să nu ştie nimeni că visezi să cucereşti propriul tău Everest, oricât de mic sau de mare ar fi el. De ce, oare, ni se spune să ne păstrăm visele în taină? Iată, nu doar să le ascundem de cei ale căror minţi sunt tulburate de răutate, nu doar de duşmani, ci ”de lumea toată”! Cheia ne e dezvăluită tot în acest poem; starea de spirit, trăirea interioară, caracterul, personalitatea şi tot ce este celălalt, ni se transmite ca un fluid nevăzut, influienţându-ne conştiinţa şi capacitatea de a materializa visul. Să căutăm compania oamenilor luminoşi în suflet şi în minte, să ne bucurăm de cei înţelepţi, căci prezenţa lor e un dar preţios, care ne inspiră. Totuşi, nici măcar lor să nu le destăinuim visul cel mai drag şi asta pentru că visul nostru poate muri, îşi poate pierde puterea şi se poate nărui din pricina inerţiei, care caracterizează mintea omenească. Cel ce te iubeşte este şi acela ce te poate ucide; mâna care te mângâie şi gura cate-ţi jură iubire veşnică te pot distruge în ziua următoare, căci se poate ca visul tău să lovească visul celuilalt, or doar să pară că stă de-a curmezişul fericirii lui. Sentimentele omeneşti nu cunosc veşnicia; egoismul e sămânţa lor şi schimbarea le este menită. Ele se schimbă în noi şi se schimbă în ceilalţi şi nu avem antidot pentru schimbare, aşa încât niciodată nu poţi fi sigur că emisiile celui blând de lângă tine nu se vor transforma în lovituri. Nu ai niciodată certitudini privind trăirile şi de aceea omul e o fiinţă singură, care se poate vindeca de singurătate doar prin întâlnirea sa cu iubirea divină. Cu alte cuvinte, în om nu poţi avea încredere absolută, lui nu i se poate ataşa absolutul în nici o privinţă, căci el e limitat de propria sa condiţie, iar limitarea îl predispune la rău. Doar lumina sufletului şi a minţii pot susţine visul altuia, numai într-o asemenea lumină poate supravieţui un vis mărturisit. Cum mintea şi sufletul omenesc sunt ca starea vremii şi nu se ştie dacă cerul senin nu ascunde o furtună devastatoare, e mai bine să-ţi pui visul tău la adăpost. E un fel de a spune să nu ai încredere desăvârşită în nimeni, dar să ai grijă ca lângă tine să stea fiinţe îmbunătăţite la minte şi la suflet, căci printr-o osmoză tainică tu devii asemeni celui ce te însoţeşte. Visul nostru mărturisit poate supravieţui doar în relaţie cu lumina minţii şi a sufletului celuilalt şi aceasta e o altă ipostază în care se topeşte sentimentul omenesc al singurătăţii, în care destinul nostru de fiinţă singură este anulat (cea mai mare fiind comuniunea cu divinul). Până vom ajunge la o asemenea lumină sau vom simţi că-i purtată de altul, să înţelegm că întunericul nostru, făcut din invidie, frică, durere, dorinţă, plăcere sau gelozie, omoară şi visul celui iubit! De aceea e mai bine ca visul tău să rămână taina ta până ce se va întrupa, căci numai aşa nu mai poate fi distrus!

de Maria Timuc