Vă mărturisesc vouă, dragii mei, că sunt o ființă de o banalitate absolut excepțională. Sunt aproape imposibil de remarcat într-o mulțime.
Nu am o statură impozantă, nu am o alură remarcabilă, un păr de o sălbăticie cuceritoare sau ochi de o frumusețe tulburătoare, unici.
Nici mâinile mele nu spun povești nescrise de nimeni până la ele, iar vocea nu mi-e curată ca cel mai pur cristal.
Râsul meu n-ar sugera nimănui, niciodată, o veselie năvalnică ori un abandon definitiv în brațele fericirii.
Iar când pe obraji îmi năvălesc torente de lacrimi, inima mea nu doare mai mult ori mai puțin ca a voastră, suferința mea nu este mai profundă ca a tuturor.
Sunt exact ceea ce sunteți voi și înțeleg azi că așa și trebuie, indiferent ce-am visat despre mine la începutul vieții.
În fiecare iubire am pășit greu, ca și cum mi s-ar fi așezat, subit și involuntar, în fiecare mușchi câte un cârcel.
Și-am plecat din nefericiri târându-mi sufletul în afara lor cu mare caznă, exact ca un evadat de gleznele încătușate ale căruia atârnă bile imense de fier.
N-am reușit niciodată să văd la timp trădarea oamenilor pe care-i iubeam, ca și cum un văl greu, opac, îmi acoperea total ochii. Și-am crezut necondiționat în onoarea fiecăruia dintre ei.
M-am întâlnit cu mii de ani de tăceri ce mi-au traversat dezolant și nu doar din întâmplare toată ființa, și secole de zâmbete au pierit pe buzele mele la fiece durere.
Am iubit cu toată dăruirea orice om care mi-a făcut sufletul să valseze și-am aplaudat sunetele vesele de corn ale vânătorilor ce goneau hăituind și mai apoi ucigând dreptatea.
Am ratat lamentabil o mulțime de împliniri, m-am rătăcit în tumultul propriilor mele dorințe ariviste, am cântat imnuri de slavă însingurării sufletești.
Astăzi, însă, în fiecare dimineață, îmi pieptăn atentă părul de iarbă. Mai smulg un fir nins de floare de colț și clatin din cap zâmbind. Astăzi a devenit un soi de obsesie visul meu de reabilitare. Și amintirea fericirii.
de Carmen Voinea-Răducanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*