Dacă fiecare om intrat în viața mea, bun sau mai puțin bun, mi-a fost dăruit de Dumnezeu, pentru care dintre ei ar trebui să fiu recunoscătoare? Pentru cel ce m-a abandonat când viața mi-a devenit o cumplită povară sau pentru cel ce m-a luat în brațe alinându-mă după fiecare cumpănă din vremurile mele de restriște?
Probabil că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru toți: cei trimiși să-mi întoarcă spatele m-au ajutat să înțeleg că mi-au fost apropiați de conjunctură iar plecarea lor a fost, de fapt, o binecuvântare, Dumnezeu dându-mi astfel de veste cum că încercările nefaste sunt o probă de foc pentru caracter, sunt o punere la încercare a toleranței, a iertării. A Iubirii.
Iar cei călăuziți să ajungă în viața mea spre a-mi vindeca răni și rămânându-mi alături în toate vitregiile sunt mesagerii Recunoștinței, sunt cei aleși să mă învețe, pas cu pas, ce înseamnă bunătatea, răbdarea, dăruirea, devotamentul. Și mulțumind pentru ei zi de zi, în fiecare rugăciune, e un exercițiu de gratitudine fără de care nu există trecere demnă prin viață, nu există împlinire.
***
Iubire + recunoștință = fericire.
Nu e o relație matematică prea complicată dacă avem disponibilitatea sufletească de a îmbrățișa valori cunoscute și necunoscute, adânc încrustate în gena omenească deși, la fel de profund, ascunse.
Nu vor exista în viețile noastre oameni apăruți de niciunde, fără noimă, în absența unei misiuni, oricât de nefaști ne-ar părea a fi unii dintre ei. Rămâne doar să-i individualizăm, să-i așezăm acolo unde le este locul, dându-le exact fotoliul ce le-a fost rezervat la spectacolul trecerii noastre prin această lume. Fără a-i depersonaliza, fără a-i nedreptăți, fără a le construi în inimile noastre, celor răi, bariere de neridicat, indiferent de câtă nefericire ne-ar fi adus, cândva, faptele lor.
Și pentru a le urma exemplul celor buni, celor ce ne-au ajutat să ne învățăm blândețea din scoarță-n scoarță, primind în inimile noastre aducerea aminte cu dragoste și cu devotament a unei binefaceri primite, mărturisind astfel, cu Iubire, din suflet, Recunoștința.
de Carmen Voinea-Răducanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*