Când istoria o scriu învingătorii

Eu aș scrie pentru istorie următorul epigraf: “Nu voi ascunde nimic” – Lev Tolstoi

Uneori e mai bine să mergi înainte fără să privești înspre trecut. Dar fără să uiți nicio clipă nici cine ai fost și nici ce ai devenit. Să nu-ți arunci ochii îndărăt, nu pentru că de-acolo te-ar pândi lucruri de care ți-ar fi rușine, există și vieți fără umbre și fără de tăgadă, chiar dacă cele mai multe au tot felul de nuanțe și acte de contestatare. Ține drumul drept înainte pentru că amintirea unor oameni cândva dragi te-ar putea scârbi, lămurindu-te în prezent asupra a ceea ce nu vedeai odinioară.

Nu-i drept să-ți alterezi singur aducerile aminte, nu-i sănătos să-ți aduni tristeți în partea stângă a pieptului, neputincioasă și dureroasă nedumerire în dosul gândului. Lasă în spate ce s-a dus, nu privi în urma pașilor tăi ce merg, totuși, înspre orizontul ce se zărește dinaintea vârfurilor degetelor picioarelor tale. Ai putea găsi acolo, departe, bine ascunse în trecut, semnele lipsei de dragoste, ar fi posibil să înțelegi acum ceea ce nu era încă de atunci drept și just. Nu-ți otrăvi mintea cu nedreptățile făcute ție de cei mai slabi ca tine, mai supuși răului din ei înșiși. Nu-ți întrista privirea pentru ceva ce nu-ți aparține, dar a poposit în preajma ta: gândul ticălos, fapta necinstită, minciuna cu bunăștiință, răutăcioasă.

Lasă-ți amintirile în pace! Să-ți fie vânt lin suflând pe lângă obraz, să-ți fie doar o pâclă diafană-n gând, să-ți fie frunză ruginie în toamnă. Să-ți fie dulci nostalgii, să-ți dea curajul de-a poposi senin în viitor. Nu-ți ucide iluziile din trecut, privește mai bine către zarea cea limpede, contemplă-ți reveriile fericite care vor veni, bucuriile în perspectivă.

Ia-ți o pauză de la nefericire, durere, dezamăgire ori nedreptate, intră într-un nesfârșit an sabatic, prelungit până departe, până la capăt. Ieși din matricea pe care ți-a săpat-o în obișnuințe pasul înapoi și privitul îndărăt, dă-ți o viață zăbavă. Ca să ai timp să trăiești. În prezent, pentru viitor. Nu mai permite amintirilor dureroase să te trăiască, să-ți alunge toți cocorii. Așează-te tihnit, îmbrățișat de frumusețea din ființa ta, respinge orice întâlnire cu decepțiile dăruite minții tale de către oamenii falși din trecut, alungă-ți din inimă pe oricine ți-a fost fățarnic aproape.

Poate vei fi anacronic neprivind în urmă, poate vei apărea celor nepotriviți ție un perdant, un laș, proprietar al unei cărți vechi cu multe file albe, goale. Poate.

După cum poate că istoria o scriu învingătorii, mai mereu una nedreaptă și fără de progres, folosindu-se murdar de sângele tău și-al altora. Dar e doar istoria lor. A celor vremelnic câștigători ai unui meci sortit oricum uitării, nepăsării, neantului, autori săraci ai unei istorii măsluite, silnice, necitită de cine contează pentru tine, de cei ce te iubesc – în frunte cu tine. Prădătorii de fericire scriu astfel o minciună pentru toți și un adevăr doar pentru orgoliul și neuitarea slăbiciunilor lor.

Rămâi netulburat, sapă în memorie doar după frumusețea pe care tu o știi, pe care-ai trăit-o cândva până la măduvă și ai simțit-o până în ultima și cea mai ascunsă celulă a sângelui tău. Și pe care, har Domnului, nu ți-o poate anula nicio mărturie ipocrită, nicio legendă contrafăcută.

Între “am fost!” și “nu ai fost!” nu există adevărul tău sau al altora, ci o unică realitate. Nu poate nega cineva răuvoitor că ai trăit, ai existat. Ori e cu putință, dar doar în închipuirea lui, ca o ipotetică fantezie, ca o dorință de a construi o viață nu așa cum s-a întâmplat, ci după propriul plac, o viață în care tu nici nu te-ai născut și ai viețuit pe-aproape. Pentru că așa și-ar fi dorit el. Însă tu ai fost, de aceea ești acum. Și vei fi în continuare. Măcar pentru tine și pentru cei cărora lumea le-ar fi fost mult mai săracă și lipsită de fericire fără tine.

Învingătorii nu iau chiar tot. Amintirile îți rămân întotdeauna. Ba chiar, uneori, doar cele bune.

de Carmen Voinea-Răducanu