Dumnezeu este iubire, este dragoste, iar ”dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută la ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.” (I Corinteni 13).
Ne dorim să umplem viața noastră de această dragoste. Nu știm însă că pentru a primi, trebuie mai întâi să dăruim mult, să sacrificăm orgoliile, să ne călcăm în picioare eu-l. Cât din noi este iubire? Dacă analizăm cu obiectivitate s-ar putea să constatăm că foarte puțin. Lumea în care trăim își pune amprenta asupra fiecăruia dintre noi. Grijile ne invadează și atunci uităm să iubim și pe alții, să suferim când alții sunt în dureri, să ne bucurăm când alții au reușite. Ne canalizăm pe problemele noastre, credem că numai noi contăm cu adevărat. Luptăm o luptă pentru mântuire, dar într-un stil propriu. Ne alegem deviza: ”mântuirea este personală”. Da, este personală, dar ortodoxia nu poți s-o trăiești singur, rupt de ceilalți frați ai tăi. Trebuie să trăiești iubind, trebuie să te pui pe tine pe ultimul loc, pentru a pune pe primul loc pe ”ceilalți”. Asta este iubirea, să-ți pese mai întâi de ce simt ceilalți și apoi, la sfârșit să te gândești la tine.
Este simplu să spunem ”Te iubesc”, dar este greu să punem în practică aceste două cuvinte.
Să nu lăsăm să se stingă din inimile noastre flacăra iubirii, să alergăm la Dumnezeu, să îngenunchem la El, să-L rugăm să rămânem pururea copiii Lui, copii ai Iubirii. Să ridice de pe ochii noștrii vălul pentru a descoperi adevăratul sens al vieții de aici de pe pământ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*