"Nu m-am îndrăgostit de ea. Am iubit-o din prima clipă. Este eul meu feminin. Jumătatea mea, mai bună", mi-a spus cu ochii în lacrimi un om drag, care tocmai a cerut-o în căsătorie pe femeia pentru care s-a rugat ani de zile.
A cunoscut-o cam acum trei săptămâni. Ea a zis "Da", fără să ezite. Simţise şi ea acelaşi lucru, dar a zâmbit şi a tăcut, păstrând taina acelui "altceva, e altceva" pe care l-a simţit inima ei când el a intrat în cameră.
Da, se poate.
Da, există astfel de poveşti de iubire la prima vedere, la prima auzire, la prima îmbrăţişare. Şi de obicei sunt cele care durează cel mai mult şi sunt cele mai frumoase.
Unul dintre cuplurile mele preferate se mândreşte cu mai mult de zece ani împreună, petrecuţi fără să stea departe unul de altul mai mult de trei zile. Deşi sunt aproape douăzeci de ani diferenţă între ei, după atâta timp, ea încă se uită în jur şi nu poate găsi pe nimeni care să o atragă mai mult decât el. Deşi până să o cunoască a fost un cuceritor renumit, şi astăzi, când ea intră într-o încăpere şi el o priveşte de la distanţă, simte la fel că atunci în prima zi când a văzut-o şi inima i-a şoptit "E ea!" Şi nimic nu a mai contat. Au fost împreună de-abia după câţiva ani, dar viaţa lui s-a împărţit în "înainte" şi "după" ea.
Săptămâna trecută vorbeam cu un bărbat care îşi sorbea din priviri iubita mărturisindu-mi că n-a ştiut ce înseamnă iubirea până la 45 de ani, când a cunoscut-o. A costat mult povestea lor de iubire, însă au plătit fără să ezite preţul, pentru că de atunci, de la prima lor întâlnire, pur şi simplu nu mai pot concepe viaţa unul fără altul.
La astfel de cupluri nu vezi gelozii, nesiguranţe, bănuieli sau măşti. Fiecare din ei străluceşte, fiind varianta cea mai bună a lui însuşi- pt că celălalt scoate doar ce-i mai bun în el/ea. Se simt bine în pielea lor şi se simt bine împreună. Fără a face vreun efort. Sunt cât se poate de autentici, cu tot cu defecte şi cu tot cu calităţi, se acceptă unul pe altul şi fiecare din el pe el însuşi, cu tot cu defectele alea pe care înainte nu mai ştiau cum să le ascundă de ochii omenirii. Când stau separaţi îi vezi după ceva vreme că parcă nu au aer, nu mai au stare şi încep să se ofilească. Nu mai strălucesc, nu mai au vlagă, pălesc. Celălalt e prea departe.
Vedem astfel de poveşti de iubire şi ne spunem că sunt excepţii. Însă eu am o bănuială ... Că de fapt aşa e normal, celelalte poveşti, banale, urâte, pline de minciuni, trădări, schelete bine dosite prin dulap, certuri, înşelări sau pur şi simplu o plictiseală cruntă sunt abateri de la firesc.
Şi nu sunt eu în măsură să dau sfaturi, ci doar constat. Şi nu scriu ce scriu pentru că am vreun răspuns ci pentru că am multe întrebări. Şi nu mă recomandă să îmi dau cu părerea decât faptul că, probabil, am făcut cam toate greşelile posibile în iubire. Şi dacă în toată diligenţa mea în a bifa toate nefăcutele mi-a scăpat vreuna, în mod sigur în miile de poveşti ce s-au derulat în vieţile celor din jurul meu cineva a făcut-o şi pe aia, aia la care nimeni nu s-ar fi gândit. Şi dacă mai ştiu ceva, mai ştiu, Slavă Domnului, ce înseamnă să fii iubită, în toate modurile posibile -de la iubirea aceea de taină - de la taina cea mai tâmpă până la taina cea mai frumoasă - până la iubirea manifestată zgomotos, în văzul tuturor, chiar exhibiţionist. De la iubirea nebună lipsită însă de vreo responsabilitate până la o statornicie în iubirea aia responsabilă aşezată cuminte sănătoasă care depăşeşte orice limită a răbdării la care m-aş fi aşteptat... Aşa că despre greşeli şi despre cum şi cât de mult poţi fi iubit, ştiu. În rest, nu ştiu nimic.
Însă asta e suficient ca să nu tac când aud că poveşti din astea există doar în filme. Replici rostite de obicei cu cea mai mare convingere de cei care se complac în poveşti căldicele, confortabile, pline de libertăţi şi de măşti. E suficient să nu tac când văd femei care tot aşteaptă să fie iubite şi se complac în tot felul de poveşti care nu fac decât să le înjosească, să le murdărească, să le întineze, una după alta, din ce în ce mai tare. În timp ce sufletul lor pereche plânge pe undeva după ele...
Sau atâtea femei aşteaptă şi se lasă testate şi folosite şi încercate şi răs-încercate de parcă unui bărbat i-ar trebui un milion de ani să-şi dea seama că ea este mama copiilor lui. Că doar pe ea poate să o vadă legănându-i pruncii şi cântându-le vreun cântec vechi de leagăn, sau recitându-le cine ştie ce poezie veche sau ducându-i la altar să îi împărtăşească sau făcând lecţiile cu ei.
Nu ştiu multe, dar am văzut suficient cât să nu tac când văd atâtea poveşti care mor din lipsă de curaj sau din mii de scuze sau din prea multe păcate şi patimi şi obişnuinţe confortabile ce ne-au legat...
Ne plac tuturor poveştile astea frumoase. Dar ştim că vin cu un preţ? Cu un preţ de curăţie, pe care te străduieşti să ţi-o păstrezi până când întâlneşti omul viselor tale. Altfel... Dacă tot cazi dintr-o poveste în alta ajungi să îl întâlneşti cândva, într-o bună zi, dar să ai privirea goală şi obosită, flacăra din piept să îţi fie stinsă, trupul lipsit de vlagă, sufletul întinat şi privirea atât de murdară încât poate că nici măcar nu ai să îl recunoşti. Şi dacă îl vei recunoaşte, vei avea braţele golite de cât te-ai risipit prin lume. Nu vei avea ce să-i oferi. Sau îţi vor fi legate în cine ştie ce lanţuri grele cu care te-ai lăsat legat, pentru că îţi era mai comod, mai confortabil, mai plăcut să stai cu cineva chiar dacă simţeai că nu e cine trebuie, decât să te chinui singur şi să te păstrezi curat pentru visul tău. Curăţia doare când alţii se plimbă de mână în faţa ta iar tu eşti singur mereu. Curăţia doare când plângi noaptea şi de sărbători şi nu e nimeni lângă tine să îţi mângâie rănile. Curăţia asta doare când toţi se mulţumesc cu relaţii, chiar dacă şi tu şi ei ştiu că nu e ce trebuie, doar tu te încăpăţânezi să o aştepţi, curat, pe ea.... Dar şi când vine... Şi te găseşte curat...
Pe când altfel, când în sfârşit apare răspunsul atâtor rugăciuni ale inimii tale, că le-ai rostit conştient sau nu... şi inima ta simte din prima clipă, dar ce păcat că viaţa ta şi trupul tău şi mintea ta şi toată structura asta socială ce ai devenit nu îl poate urma... Căci, tot aruncându-te în iubiri, ai ajuns o mască umblătoare, ce se caută pe sine în mii de oglinzi, fără să se găsească nicăieri, care îşi caută confirmări în sute de locuri fără ca vreuna să o împlinească, îşi caută bucuria pe zeci de cai, fără ca vreuna să o ducă acasă. Răspunsul rugăciunilor tale a venit dar a găsit o mască fără de viaţă, fără de vlagă , fără de strălucire şi parcă fără de suflet.
Pentru că poate un singur suflet te poate face să străluceşti, cu un singur suflet te poţi simţi acasă, un singur suflet a venit pe lumea asta să te ajute să fii cea mai bună variantă a ta, cu un singur suflet ai putea face istorie în loc să te cauţi golit de viaţă arzând la foc mic, aprinzând vălvătăi ieftine de frunze şi paie şi în loc să dormi mai mereu cu mai multe persoane în pat căci mintea îţi e, mai mereu, la altcineva...
Poate că un singur suflet, jumătatea sufletului tău, te aşteaptă şi plânge chiar acum în lume de dorul tău undeva iar tu stai să încălzeşti la nesfârşit aceeaşi ciorbă, mai gustând câte o chiftea pe unde apuci, fără să te saturi vreodată. Sau stai să aştepţi pe cine ştie cine, care nu merită, şi nu te merită, dar tu, orbit fiind de patimi şi de păcat, nu realizezi ...
Poate că un singur suflet a venit pe lume să fiţi împreună un întreg şi asta numai împreună cu Dumnezeu în ecuaţie.
Întrebarea este- când a venit te-a mai găsit acasă?
Privirea nu îţi era prea murdară de atâtea căutări? prea golită de suflet ca să îl mai vezi? Prea întinată ca să îi vezi lumina? L-ai mai recunoscut?
Dacă l-ai recunoscut nu erai deja prea temător să îl mai cuprinzi, prea slăbit de păcate să te duci înspre el, prea legat să mai poţi face pasul către el, prea murdar să îl mai poţi îmbrăţişa, prea golit de tine însuţi ca îmbrăţişarea să îi mai poată transmite ceva, prea murdar şi întinat să îl mai poţi convinge că eşti tu, prea sleit de putere să îi spui cât de dor ţi-a fost de el, prea obosit să îi spui cât l-ai căutat pe toate drumurile lumii, prea pierdut şi prea rătăcit şi prea spart în mii de bucăţi să mai ştii, chiar tu însuţi, cine eşti...
Poveştile frumoase, ca povestea acestui inel - şi nu sunt nici puţine nici imposibile cum spun căldiceii şi jumătăţile de măsură -ne arată totuşi că preţul curăţiei merită să fie plătit, oricât de greu ar părea uneori. Că tot curajul de a nu accepta compromisul sub orice formă, oricât de atrăgătoare, ar veni el, va fi recompensat cândva. Că nimic nu e mai trist decât să dormi cu cineva şi în mai mult de jumătate din timp să te gândeşti la altcineva, decât să apară cândva omul visat şi tu să nu mai ai putinţă şi curajul de a-l urma... Sau mai grav, să nu te mai ai pe tine însuţi.
Poveştile că cea a acestui inel ne reamintesc că odată ce am ales un drum avem datoria, faţă de noi şi faţă de celălalt pe care l-am ales responsabil şi asumat, nu doar din comoditate- să rămânem doar pe el şi să nu ne mai căutăm în alţi ochi, în alte inimi, smintind tot ce e în jurul nostru, risipindu-ne pe noi şi sufletul de lângă pe cai ce distrug întotdeauna mai multe vieţi... Sau să rămânem singuri şi curaţi până când Dumnezeu va găsi de cuviinţă să ne răsplătească într-un fel sau altul jertfă...
Poveştile ca cea a acestui inel ne reamintesc, mai ales, să Îl luăm pe Dumnezeu în ecuaţie...
Dacă mai mulţi oameni ar avea curajul de a îşi asuma o mare iubire, poate că lumea asta nu ar fi atât de plină de măşti umblătoare, cu mâini reci, fără de viaţă, cu îmbrăţişări lipsite de vreo căldură, cu ochi lipsiţi de scântei, cu suflete întinate de păcate, cu oameni superficiali, uşori şi complexaţi care nu caută decât confirmări fără să îl mai vadă pe cel din faţa lor, cu oameni care nu strălucesc, nu sunt autentici, nu sunt bucuroşi, nu sunt nici un sfert din cine ar putea fi, se târăsc în loc să zboare, cerşesc în loc să dăruiască, se milogesc în loc să ofere,împrăştie întuneric şi sminteală în loc să lumineze, mint, fură şi înşeală în loc să îşi trăiască Adevărul, vorbesc, dar nu cuvântă, trăiesc dar nu sunt vii şi, cel mai grav, parcă nu e nimeni acasă în privirile lor...
Poate că lumea ar fi altfel dacă toţi am înţelege că marile iubiri nu sunt excepţii...dar că vin cu un preţ.
Poate că lumea ar fi altfel dacă L-am lua mereu pe Dumnezeu în ecuaţie...
Maica Domnului să fie mereu în inimile voastre, făcând din ele una. Vă mulţumim, copii curaţi şi frumoşi, pentru povestea acestui inel!!
de Alexandra Svet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*