Ploile de gheaţă...din noi!

Săptămâna trecută am avut un dialog cu un domn pe care nu-l cunoşteam prea bine. ”Să vorbim despre ceva”, mi-a propus domnul cu pricina, iar eu i-am spus amuzată că ”oamenii care nu se cunosc tind să vorbească despre starea vremii”. Dacă-i prea cald, oamenii se plâng; ”Ah, ce căldură, e ciudată vremea asta, te sufoci” şi dacă-i prea frig ”vai, ce frig este!” şi dacă plouă, şi dacă nu plouă, noi suntem nemulţumiţi. Vremea ne dă un bun prilej de a lega conversaţii, dar – în acelaşi timp – vorbind despre vreme noi nu suntem conştienţi că ne dezvăluim de îndată caracteristici esenţiale ale minţii noastre. O minte nemulţumită va descrie vremea din propria sa nemulţumire, o minte concentrată pozitiv va descrie vremea cu exuberanţa ei lăuntrică, iar o minte care acceptă vremea aşa cum este, se arată pe sine într-o dimensiune plăcută a existenţei sale. Un om pare să fie în interior cam aşa cum descrie lucrurile pe care le vede în afara sa.

Serghei Nicolaevici Lazarev, un bioterapeut rus, cunoscut deja în lumea întreagă graţie sistemului său de tratare a bolilor cu ajutorul rugăciunii, spune în una dintre cărţile sale că oamenii n-ar trebui să fie nemulţumiţi de ceea ce li se întâmplă întrucât toate întâmplările sunt atrase prin bioenergia fiecăruia. De aceea, supărându-te pe întâmplări, inclusiv pe starea vremii, te superi pe tine, iar consecinţa e sintetizată amuzant într-o legea lui Murphy; ”fii liniştit, mâine va fi mai rău”! Cu alte cuvinte, în afară e cumva o oglindă a psihicului nostru, iar vremea nu face nici ea excepţie. Aceasta înseamnă că suntem legaţi tainic unii de alţii, iar comuniunea noastră cu natura, cu vântul, cu ploaia, cu stelele, cu tot ce ne înconjoară rămâne o realitate permanentă a existenţei, chiar dacă nu ne pasă de natură. Comuniunea continuă şi în afara conştienţei noastre, şi atunci când e negativă, şi atunci când distrugem, se poate să primim un răspuns care ne oglindeşte. M-am gândit la acest aspect după ce duminică seara am văzut o ploaie cu gheaţă cum n-am văzut niciodată în viaţă; starea mea a fost una de ”surpriză”. M-am întrebat; ”oare ce ne spune vremea despre noi înşine când ne surprinde cu un bombardament de gheaţă? Să fie furia colectivă aici, să fie tendinţe inconştiente de autodistrugere în inconştientul colectiv, să fie în manifestarea surprinzătoare a naturii o dezvăluire a impulsivităţii colective, a violenţei pe care o manifestăm uneori şi noi, distrugându-ne principalele surse de viaţă? Dacă vremea ne oglindeşte psihicul, ce am putea face noi cu noi şi în noi înşine pentru ca vremea să nu ne mai reflecte mânia, impulsivitatea, violenţa şi tendinţa de a ne autodistruge?

”Niciodată să nu fiţi nemulţumiţi nici de starea vremii”, spune Lazarev, căci şi asta-i o supărare pe sine, care crează consecinţe. Dacă tot ce se iveşte în preajma noastră e cumva şi un aspect lăuntric al nostru sau reflecţia unui aspect, atunci Lazarev ar avea dreptate; să primeşti şi durerea, şi suferinţa, şi privaţiunea, şi lipsurile, şi pierderile ca şi cum ar veni de la Dumnezeu, ca pe instrumente de purificare ale sufletului, înseamnă să întrerupi conştient fluxul răului. Cu alte cuvinte, dacă plouă, plouă, dacă plouă cu pietre de gheaţă, plouă cu pietre de gheaţă; important e să nu te superi pe creaţiile tale, căci te superi pe tine însuţi. Acceptarea de sine e o trăire necesară şi puternică pentru că în ea e şi înţelegerea propriei noastre inconştienţe, e şi acceptarea faptului că, din pricina inconştienţei noastre cu privire la felul în care creăm răul, suntem iubiţi de Dumnezeu aşa cum sunt copiii iubiţi de părinţii lor. Să fim conştienţi de iubirea care ne îngăduie şi ne iartă totul, chiar şi ”ploile îngheţate”, greşelile şi alunecările noastre omeneşti, înseamnă să intrăm în contact intim, în însăşi trăirea noastră interioară, cu sursa iubirii şi a iertării infinite. Căci, dacă tot ce ni se întâmplă e un efect al bioenergiei noastre, cum spune Lazarev, cum spun mulţi alţii, şi ploaia cu gheaţă e o stare a noastră. Ne vedem în ea furia, ne vedem în inundaţii nesiguranţa, frica pentru viitor, ne vedem în vânt, în frig, în ceaţă, în soare şi în tot ce ne înconjoară chipul ce ne pare nevăzut, chipul minţii. O minte care priveşte şi răul cu speranţa că va trece, o minte care...suportă suferinţa cu bucuria că şi ea trece, o minte care iartă, care înţelege şi vede partea plină a paharului crează în oglinda existenţei un chip frumos. Poate că ...”vom ploua” liniştit, că ne vom vedea minţile mai frumoase într-un vânt care mângâie, poate că ne vom regăsi căldura sufletului într-o vară calmă dacă ne vom ierta pe noi şi, la fel, vom ierta inconştienţa celor din jurul nostru. Aşa a spus şi Hristos pe cruce; ”Iartă-i, Doamne, căci nu ştiu ce fac”! Acesta e un mesaj care ar trebui să însoţească procesul de gândire permanent pentru ca ploile noastre să hrănească viaţa, nu s-o distrugă!

de Maria Timuc