”Eu ador începuturile”, spun oamenii adesea. În fiecare început pare să se ascundă un mister al sufletului omenesc, o forță tainică a ființei, o forță de atracție, ce-și întinde mâinile cu înverșunare și cu insistență până-n adâncurile noastre, scoțându-ne pe noi din noi înșine, aducând la suprafața conștienței o parte a noastră pe care n-am cunoaște-o altfel. În fața altuia, a unuia sau a uneia anume, apari Tu, într-un chip necunoscut ție însuți, de fiecare dată un altul, surprins în și de intensitatea propriei trăiri. E o trăire în lăuntrul căreia te trezești cu altul în tine, într-o parte nevăzută a ta, non fizică, dar atât de profundă și de intensă încât realitatea materială, palpabilă și atât de puternică, ce te absoarbe zi de zi și îți arată puterea ei, devine ca o stradă cunoscută, pe care mergi din inerție. Poate că nimic în existența omenească nu are o putere la fel de fantastică de a ne azvârli din pământul stabil al materiei precum o face dragostea în fazele ei de început. În acest ”cutremur al ființei” parcă stau ascunse misterele vieții, ce se dezvăluie ca o trăire intensă, ca o lavă fierbinte, interioară, spontană, în al cărui conținut te simți dublat...de celălalt, te simți ”doi în unul” și tocmai acest unul, amestecat alchimic cu altul, devii tu, acel tu pe care nu-l poți cunoaște în afara tulburătoarei experiențe a iubirii ”de la început”.
Nu pretind că am descoperit explicații riguroase, științifice și bine documentate despre ”începuturile dragostei”, dar încerc să privesc intuiv cumva către manifestările acestei tulburătoare trăiri și observ că ea sfidează criteriile de selecție ale minții. Mintea gândește; ”Îmi doresc un partener înalt, frumos, deștept, bogat, educat, tânăr etc” sau ”o femeie cu picioare lungi, sâni mari, inteligentă, gospodină, frumoasă etc”, iar inima ce face? Inima tresaltă, palpită, explodează, vibrează și alunecă într-o clipă în fața unui om despre care mintea nu știe nimic și care arată sau este la polul opus al dorințelor minții. Părul bogat al partenerului dorit de mintea noastră poate lipsi cu desăvârșire; minții îi place părul vâlvoi, fluturând în vânt, inimii nici că-i pasă că în fața ta e un bărbat chel. Mintea vrea sânii mari și picioarele lungi ale iubitei, inima nu se împiedică deloc de sânii ei mititei și de picioarele scunde. Toate evaluările scorțoase ale minții cad precum popicele în fața sentimentului de iubire, a atracției bulversante și intense, pe care inima o trăiește în acea clipă de început în care se recunoaște în celălalt, în acea clipă în care voința, alegerile raționale și toate reperele matematice, specifice lumii materiale, se prăbușesc în trăirea surprinzătoare. Sentimentul e spontan, neașteptat, puternic, e ca un vulcan, în care a aterizat brusc un altul, trasformându-te într-o clipă în El și pe el în Tu. Această alchimie naturală transformă ființa, o restructurează complet, îi frânge rațiunea și o scoate bulversant din percepția materialității. Iubirea aceasta anulează spațiul, timpul, distanțele, obiectele, toate reperele fizice se zdrobesc în trăirea care te transformă într-un sclav fericit al ei. Poate-i singura ipostază a existenței în care trăiești cu bucurie sclavia, abandonând Regele din tine, adică formula psihologică a Egoului tău. În acest început al iubirii eu văd o formă naturală de exprimare a sufletului, un fel în care suntem programați să experimentăm ”trăirea cu sufletul”, să conștientizăm apoi diferența dintre minte și inimă, diferența dintre experiența minții și cea a inimii. Experiența divinei iubiri e – aș spune – în noi, reprimată, ascunsă, pitită sub raționamente, condiționată de așteptări, de prejudecăți și de judecăți mentale. Tocmai acestea se frâng și sunt complet anulate în clipa în care șuvoiul sufletului se revarsă. Castelele de nisip ale minții se prăbușesc în fața sufletului tocmai în acele ”timpuri mai largi sau mai înguste” de început ale iubirii și-n această manifestare uluitoare a divinei frumuseți a sufletului pare să fie ascunsă însăși natura noastră reală, pe care – sigur – o pitim din nou, o supunem iarăși, o irgnorăm și-o ucidem cu mintea. Poate că, dacă am cunoaște mai profund mecansimele minții și am trăi mai puțin obsedați de matematicile judecăților noastre, am face din sentimentul de început al iubirii o trăire amplă, prelungită, care nu dispare în trei ani (atât se spune că durează drgostea!). Poate dispare din minte, da! Dar sufletul nu pierde niciodată iubirea, doar mintea pierde ritmul lui, mintea se întunecă, mintea arde printre reperele ei materiale, în vreme ce iubirea...așteaptă un nou prilej pentru a ne cutremura, arătându-ne că iubirea e puterea pe care o abandonăm, e lumina ce ne așteapră în vreme ce rătăcim prin lumea palpabilă și inconsistentă, ternă și lipsită de gust a propriilor noastre gânduri. A iubi nu-i același lucru cu a te gîndi la iubire, a simți dragostea e altceva decât a te gândi c-o simți. În începutul poveștilor de dragoste e o izbândă a sufletului asupra minții și de aceea oamenii adoră începuturile, neștiind că ele sunt și repere pentru un fel de a trăi cu inima, probabil cel mai frumos lucru din câte sunt!
de Maria Timuc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*