Frica este un păcat care ne împiedică să moştenim Împărăţia lui Dumnezeu. Ea este pusă în rând cu păcate precum necredinţa, crima, desfrânarea, vrăjitoria şi minciuna, precum citim: "Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua" (Apocalipsa 21, 8).
Frica este o mişcare firească a sufletului nostru. Ea poate fi însă benefică sau dăunătoare, în funcţie de cauza care îi dă naştere. Când frica cuprinde sufletul în urma primirii unor gânduri de deznădejde sau de necredinţă, ea este rea şi dăunătoare, însă atunci când ea apare din dragostea de Dumnezeu, pentru a nu păcătui, ea este bună şi ziditoare.
Frica, fiica slavei deşarte şi a necredinţei
Sfântul Ioan Scărarul spune că "frica laşă şi nebărbătească" este "odrasla slavei deşarte şi fiica necredinţei". Apoi, continuă: "Frica laşă este o simţire copilărească în sufletul îmbătrânit de slava deşartă. Frica laşă este o slăbire a credinţei, arătată în aşteptarea plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute."
"Sufletul mândru este robul fricii laşe, pentru că se bizuie pe sine şi se teme de zgomotele lucrurilor şi de umbre. Toţi cei fricoşi sunt iubitori de slava deşartă. Dar nu toţi cei ce nu se tem sunt şi smeriţi la cuget. Pentru că nici tâlhării şi jefuitorii de morminte nu au frică, precum se ştie."
Frica de anumite locuri
Frica de întuneric, de zgomotele ciudate sau de anumite locuri, precum casele părăsite sau cimitirele, îi chinuie pe mulţi dintre aceia care nu cred în Dumnezeu. Sunt oameni care vin la preot şi-i cer să le citească rugăciuni pentru a nu se mai speria de întuneric, de noapte, de patul în care dorm etc. Pentru aceştia, în Molitfelnic, este aşezată următoarea slujbă: "Rânduiala de rugăciune pentru cei ce se tulbură şi se supără de duhuri necurate."
Pe lângă rugăciunile preotului, omul însuşi este dator să lucreze asupra vieţii sale, cu rugăciune personală şi cu încredinţare în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Doar rugăciunea preotului nu este de ajuns pentru a întări un suflet care nu face nimic pentru sine însuşi. Este ca şi cum omul încearcă să scape de desfrânare, dar îşi hrăneşte zilnic mintea şi sufletul cu imagini şi filme necurate.
Sfântul Ioan Scărarul îi îndeamnă astfel pe cei cuprinşi de frică: "În locurile în care te-ai obişnuit să-ţi fie frică, nu pregeta să te duci pe întuneric. Iar de vei tremura puţin, această patimă copilărească şi de râs va îmbătrâni împreună cu tine." Această frică este numită "patima copilărească" pentru că ea obişnuieşte să-i războiască doar pe cei "prunci cu vârstă în Hristos". În schimb, la cei desăvârşiţi, ea este vrednică de râs.
Apoi, continuă: "Mergând, întrarmează-te cu rugăciunea. Ajungând acolo, întinde mâinile în sus şi biruieste pe vrăjmaş cu numele lui Iisus, căci nu este în cer şi pe pământ armă mai tare. Apoi, izbăvit de boală, preamăreşte pe Cel ce te-a izbăvit, căci, mulţumindu-I, te va acoperi în veci."
Deci, trei sunt etapele luptei cu această "patimă copilărească": rugăciunea preotului, rugăciunea personală şi înfruntarea locului sau a cauzei care naşte acest soi de frică. La baza oricărei rugăciuni trebuie aşezată credinţa în Dumnezeu, căci Lui ne rugăm şi de la El aşteptăm ajutorul. Zice acelaşi sfânt: "Nu e cu putinţă ca cel ce se teme cu adevărat de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de altul."
În cazurile în care credinţa este slabă şi frica nu dă pace sufletului, lupta nu este pierdută, ci trebuie stăruinţă în rugăciune, căci, "aşa cum nu vei putea umple niciodată stomacul dintr-o dată, tot aşa nu vei putea birui nici frica dintr-o dată".
Primul semn al vindecării de frică este liniştea sufletului, chiar dacă trupul încă se mai înfioară sau se scutură, precum spune Sfântul Ioan Scărarul. "Când, infricoşându-se trupul, frica aceasta fără motiv nu pătrunde şi în suflet, e aproape izbăvirea de boală."
Cauza acestui soi de frică nu este în afara omului, ci în cele din interior, precum citim: "Nu întunericul şi pustietatea locurilor îi întăresc pe draci împotriva noastră, ci lipsa de rod a sufletului."
*
Să zicem, cu Fericitul Augustin: "Doamne, fă-mă robul Tău, ca să fiu cu adevărat liber." Acest cuvânt are în sine izbăvirea de frică şi toată odihna, căci, precum ziceSfântul Ioan Scărarul, "cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său, dar cel ce nu se teme încă de Acesta se teme şi de umbra sa".
"Cel ce a biruit frica laşă e vădit că şi-a predat viaţa şi sufletul lui Dumnezeu."
de Teodor Danalache
sursa: http://www.crestinortodox.ro/