Frica de anumite locuri

Frica este un păcat care ne împiedică să moştenim Împărăţia lui Dumnezeu. Ea este pusă în rând cu păcate precum necredinţa, crima, desfrânarea, vrăjitoria şi minciuna, precum citim: "Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua" (Apocalipsa 21, 8). 

Frica este o mişcare firească a sufletului nostru. Ea poate fi însă benefică sau dăunătoare, în funcţie de cauza care îi dă naştere. Când frica cuprinde sufletul în urma primirii unor gânduri de deznădejde sau de necredinţă, ea este rea şi dăunătoare, însă atunci când ea apare din dragostea de Dumnezeu, pentru a nu păcătui, ea este bună şi ziditoare. 

Frica, fiica slavei deşarte şi a necredinţei 

Sfântul Ioan Scărarul spune că "frica laşă şi nebărbătească" este "odrasla slavei deşarte şi fiica necredinţei". Apoi, continuă: "Frica laşă este o simţire copilărească în sufletul îmbătrânit de slava deşartă. Frica laşă este o slăbire a credinţei, arătată în aşteptarea plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute." 

"Sufletul mândru este robul fricii laşe, pentru că se bizuie pe sine şi se teme de zgomotele lucrurilor şi de umbre. Toţi cei fricoşi sunt iubitori de slava deşartă. Dar nu toţi cei ce nu se tem sunt şi smeriţi la cuget. Pentru că nici tâlhării şi jefuitorii de morminte nu au frică, precum se ştie." 

Frica de anumite locuri 

Frica de întuneric, de zgomotele ciudate sau de anumite locuri, precum casele părăsite sau cimitirele, îi chinuie pe mulţi dintre aceia care nu cred în Dumnezeu. Sunt oameni care vin la preot şi-i cer să le citească rugăciuni pentru a nu se mai speria de întuneric, de noapte, de patul în care dorm etc. Pentru aceştia, în Molitfelnic, este aşezată următoarea slujbă: "Rânduiala de rugăciune pentru cei ce se tulbură şi se supără de duhuri necurate." 

Pe lângă rugăciunile preotului, omul însuşi este dator să lucreze asupra vieţii sale, cu rugăciune personală şi cu încredinţare în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Doar rugăciunea preotului nu este de ajuns pentru a întări un suflet care nu face nimic pentru sine însuşi. Este ca şi cum omul încearcă să scape de desfrânare, dar îşi hrăneşte zilnic mintea şi sufletul cu imagini şi filme necurate. 

Sfântul Ioan Scărarul îi îndeamnă astfel pe cei cuprinşi de frică: "În locurile în care te-ai obişnuit să-ţi fie frică, nu pregeta să te duci pe întuneric. Iar de vei tremura puţin, această patimă copilărească şi de râs va îmbătrâni împreună cu tine." Această frică este numită "patima copilărească" pentru că ea obişnuieşte să-i războiască doar pe cei "prunci cu vârstă în Hristos". În schimb, la cei desăvârşiţi, ea este vrednică de râs. 

Apoi, continuă: "Mergând, întrarmează-te cu rugăciunea. Ajungând acolo, întinde mâinile în sus şi biruieste pe vrăjmaş cu numele lui Iisus, căci nu este în cer şi pe pământ armă mai tare. Apoi, izbăvit de boală, preamăreşte pe Cel ce te-a izbăvit, căci, mulţumindu-I, te va acoperi în veci." 

Deci, trei sunt etapele luptei cu această "patimă copilărească": rugăciunea preotului, rugăciunea personală şi înfruntarea locului sau a cauzei care naşte acest soi de frică. La baza oricărei rugăciuni trebuie aşezată credinţa în Dumnezeu, căci Lui ne rugăm şi de la El aşteptăm ajutorul. Zice acelaşi sfânt: "Nu e cu putinţă ca cel ce se teme cu adevărat de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de altul." 

În cazurile în care credinţa este slabă şi frica nu dă pace sufletului, lupta nu este pierdută, ci trebuie stăruinţă în rugăciune, căci, "aşa cum nu vei putea umple niciodată stomacul dintr-o dată, tot aşa nu vei putea birui nici frica dintr-o dată". 

Primul semn al vindecării de frică este liniştea sufletului, chiar dacă trupul încă se mai înfioară sau se scutură, precum spune Sfântul Ioan Scărarul. "Când, infricoşându-se trupul, frica aceasta fără motiv nu pătrunde şi în suflet, e aproape izbăvirea de boală." 

Cauza acestui soi de frică nu este în afara omului, ci în cele din interior, precum citim: "Nu întunericul şi pustietatea locurilor îi întăresc pe draci împotriva noastră, ci lipsa de rod a sufletului." 

* 

Să zicem, cu Fericitul Augustin: "Doamne, fă-mă robul Tău, ca să fiu cu adevărat liber." Acest cuvânt are în sine izbăvirea de frică şi toată odihna, căci, precum ziceSfântul Ioan Scărarul, "cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său, dar cel ce nu se teme încă de Acesta se teme şi de umbra sa". 

"Cel ce a biruit frica laşă e vădit că şi-a predat viaţa şi sufletul lui Dumnezeu." 

de Teodor Danalache

sursa: http://www.crestinortodox.ro/

Bună dimineața și un zâmbet :)

Am spus mereu același lucru și continui să gândesc la fel în orice împrejurare :

- atitudinea este totul, iar zâmbetul face minuni -

Credeți și începeți să dați naștere miracolelor începând din secunda aceasta. Nu vă temeți să visați, să vă lăsați conduși de pasiune și instinct, să vă încredeți în voi, în ceea ce simțiți și ceea ce doriți. Amintiți-vă că nimeni nu știe mai bine decât voi care este țelul către care mergeți, care este viața pe care o doriți și oamenii de care vreți să vă înconjurați. Nu plecați urechea la neadevăruri, la cuvinte rostite din invidie și răutate, nu dați crezare gurilor mincinoase și minților pătate de gelozie. Fiți voi înșivă, învățați să căutați seninătatea și frumusețea în fiecare lucru, în fiecare zi și semănați în urma pașilor voștri iubire, iertare, generozitate, blândețe, optimism.

O zi caldă, frumoasă, optimistă vă doresc tuturor, o zi care să vă reamintească cât de speciali și unici sunteți :)

sursa http://anasstassya.wordpress.com

JUDECATA DIN OGLINDĂ

"Mă primești în spațiul tău să…tac?"

Ascult în ultimul timp fel de fel de povești de viață. Mai bine lucruri mici făcute din dragoste, decât lucruri mari făcute din interes. Avem nevoie de o singură picătură. Fiecare om poartă o comoară în suflet ce merită să fie descoperită. Fiecare om are cel puțin un răsărit în viață. Mister, taină, profunzime. Călătoria inimii…

Avem cu toții puncte sensibile în viață. Neînțelegerile într-o camaraderie nu ar trebui să ne bage într-o scorbură interioară. Momentul ne ține pe loc. Idealizăm ceea ce nu există. Nu ai dat greș. Pur și simplu ai descoperit și alte idei care nu funcționează. Fiecare om pe care îl întâlnești duce o luptă despre care poate nu știi nimic. Fii binevoitor cu toți, mereu! Mă primești în spațiul tău să…tac?

Judecă după ce ai plâns plânsul celuilalt, după ce te-a durut durerea celuilalt, după ce ai râs râsul celuilalt, după ce ai muncit munca celuilalt, după ce ai căzut căderile celuilalt, după ce ai ridicat greutățile celuilalt, după ce ai trăit dorul celuilalt, după ce ai gustat setea celuilalt, după ce ai văzut vederea celuilalt, după ce ai gândit gândul celuilalt, după ce ai pipăit atingerea celuilalt, după ce ai mirosit mirosul celuilalt, după ce ai auzit auzul celuilalt, abia după ce… Eventual judecă după ce ai parcurs traseul celuilalt. Nu ai fost acolo. Nu ai văzut. Nu ai simțit. Nu ai auzit. Crezi că știi, dar faci ipoteze. Cine îți dă dreptul să judeci, să răstignești și apoi să îngropi cu pietre? Cine e fără de păcat și bun de pus pe perete?! Ai mortul tău de plâns și te duci să plângi mortul altuia. Cu cât judeci pe cineva mai mult, cu atât îl iubești mai puțin, cu atât te prețuiești tot mai infim.

Nu ai obosit să încerci să-i faci doar imaginii pe plac, să rămâi „agăţat” doar de nemulţumiri? Dă-ţi voie să te descoperi, să alegi, să îţi asumi, să zbori, să cazi şi să te ridici. Nu poţi schimba realitatea celuilalt, dar o poţi înţelege. Vezi bine că selectăm anumite evenimente din viaţă pe care le exagerăm, apoi le cimentăm în minte şi creăm o identitate. Noi suntem influenţaţi de martori, care sunt influenţaţi la rândul lor de alţi martori. Poţi alege orice moment doreşti în care te-ai simţit confortabil cu tine şi cu cei din jur. Vor mai apărea momente în viaţă cu „problemă”, dar nu trebuie să te îmbraci cu acea haină pe care acum ai lăsat-o deoparte. Ai înţeles că trecutul poate fi interpretat diferit şi depinde de noi care dintre poveşti le reţinem, căror oameni le dăm putere, înţelegem puterea vocilor din spate şi realitatea altuia. Dacă nu mai sunt victimă, nici celălalt nu mai este călău. Omul poate construi orice poveste, depinde cât va crede în ea. Poţi fi orice îţi doreşti.

Apasă butonul încrederii. Credința înseamnă să faci primul pas, chiar dacă nu vezi toată scara. Ai tot ce trebuie în tine. Poți tinde către orice, ai o mulțime de calități, de pasiuni și cred cu tărie în puterile tale. Ne uităm în trecut fără să judecăm, fără să ne blocăm într-o poveste. Să luăm putere din lumină, nu din întuneric! Există mereu atitudini şi viziuni alternative la orice poveste de viaţă. Curaj!

Nu fântâna era prea adâncă, ci cumpăna ei era prea scurtă.

de ieromonah Hrisostom Filipescu

Astăzi vreau să ştii….

Noi oamenii avem o tendinţă ca mereu să încercăm să reparăm ceea ce credem că e stricat. În aroganţa noastră credem că atunci când ne încăpăţânăm şi ne punem mintea, putem să controlăm absolut tot ceea ce se întâmplă în viaţa noastră, că putem repara totul dacă întreprindem suficiente acţiuni.

Când ceva nu iese precum în scenariile pe care ni le facem, devenim neliniştiţi, furioşi şi depunem eforturi majore pentru a corecta drumul. De cele mai multe ori, ceea ce dorim să obţinem, nici măcar nu este ceea ce avem cu adevărat nevoie .

Uneori ne îngrijorăm prea mult. Când timpurile devin dificile în loc să ne odihnim capul în poala vieţii şi să avem încredere că totul se întâmplă spre binele suprem al tuturor, începem să ne răzvrătim.

Încercăm din răsputeri să ne luăm la trântă cu realitatea pe care o trăim, şi în loc să găsim claritatea şi liniştea, ne alegem cu zbuciumul şi indoiala. Se pare că nu ne mai învăţăm minte că nu te poţi împotrivi curgerii unui fluviu precum viaţa. Oricâte paravane am încerca să punem, oricât de mult am încerca să oprim ploaia, nu vom reuşi niciodată. La fel şi viaţa are cursul ei natural. Ploaia se va opri singură, la un moment dat. La fel şi situaţia în care te găseşti, se va rezolva de la sine.

Paradoxal claritatea după care atâta alergăm, o putem găsi atunci când facem linişte şi pace cu noi, cu tot ceea ce se întâmplă şi curgerea firească a vieţii.

De cele mai multe ori oamenii caută soluţii în mijlocul unui cutremur, prin agitaţie zbucium şi eforturi mari. Dar cu toţii ştim că cea mai bună soluţie pentru a supravieţui unui cutremur este să găseşti un loc sigur şi să aştepţi până când acesta încetează.

Nu ai nici o putere să opreşti acest fenomen, şi dacă vei încerca să te lupţi cu el, probabil că nu vei face decât să te afunzi şi mai tare printre ruine.

Vreau să te întreb tu ce faci atunci când nu ştii ce să faci? Când viaţa te pune faţă în faţă cu o situaţie care îţi provoacă disconfort, durere, cât de tare te lupţi şi opui rezistenţă?

Multă lume crede că, cu cât îţi foloseşti mai mult raţiunea, cu cât ai un IQ mai dezvoltat, eşti mai inteligent, însă acest lucru este fals. Apoi credem că dacă vom lupta suficient de mult împotriva cursului evenimentelor care se întâmplă astăzi în viaţa noastră, vom reuşi să le oprim să se întâmple.

Dar, atunci când plantezi ceva nu poţi să culegi decât acelaşi lucru. Aşadar, cu cât vei lansa rezistenţă împotriva a ceea ce trăieşti astăzi, cu atât mai tare ţi se va răspunde cu rezistenţă.

Poate ţi-am mai spus de multe ori că acea parte din noi care vrea să păstreze controlul cu orice preţ, este mintea şi nu mi-am schimbat părerea.

Cu cât eşti mai mult în minte şi raţiune, cu atât te vei pierde mai mult în confuzie şi îndoială, mai ales în momentele pe care le consideri de cotitură în viaţa ta.

În spatele cuvintelor care vin o dată cu intelectualitatea, mai există ceva care poate fi perceput doar de inimă. Oamenii inteligenţi ştiu acest lucru, ştiu că de fapt calea inimii este cea care poate să îţi împlinească cele mai profunde dorinţe. Inima nu priveşte suprafaţa, ci îşi caută întotdeauna seva care se află dincolo de aparenţe.

Mintea se întreabă: De ce mi se întâmplă mie asta? De ce lucrurile nu stau aşa cum vreau eu? Ascunzând în spate o aroganţă enormă şi o convingere că ea e Dumnezeu.

Se răzvrăteşte, se înfurie, responsabilizează pe altcineva şi judecă în permanenţă. Nu poate înţelege că trăim în unitate şi că totul se întâmplă cu un motiv pentru ca întregul sistem, să funcţioneze aşa cum trebuie şi în acelaşi timp pentru evoluţia sufletului.

Mintea este cea care suferă, şi opune rezistenţă, pentru că viaţa a îndrăznit să-i strice planurile, însă nimic nu e permanent în această lume, şi dacă te vei baza pe gândire şi pe minte, întotdeauna ajungi dezamăgit.

Sunt momente în care nu ştim ce să facem, şi cea mai eficientă strategie pe care o poţi adopta astfel încât să ai pacea sufletului, este să stai în linişte.

Când te afli într-un moment în care trebuie să iei o decizie şi nu găseşti calea, tot ce trebuie să faci  este să te opreşti, să stai în tăcere, şi apoi când timpul vine, să acţionezi din acel parfum al intuiţiei.

Soluţiile care sunt cele mai potrivite pentru sufletul tău, întotdeauna vor veni, fără efort, dintr-un loc care se află dincolo de căutarea şi agitaţia minţii.

Astăzi vreau ca tu să ştii că:

Dacă te găseşti într-un moment al vieţii tale în care trebuie să iei o decizie, rămâi în linişte, câteva zile, şi apoi acţionează din deplinătatea inimii tale.

Dacă te găseşti într-un moment al vieţii tale în care experimentezi durere, atunci întreabă-te : La ce opun rezistenţă în acest moment? Şi o dată ce descoperi, care este acest lucru, împacă-te şi acceptă că lucrurile sunt aşa cum sunt, şi oricât te-ai chinui să te împotriveşti, viaţa are cursul ei, şi schimbarea este singura constantă. Ai încredere că totul te conduce spre un bine superior, acceptă ce nu vrei să accepţi, şi ai să vezi cum lucrurile încep să se calmeze, şi îţi vei recăpăta perspectiva mai înaltă, din care poţi vedea, că întreaga experienţă prin care ai trecut a avut un rol în viaţa ta, şi acum e timpul să mergi mai departe.

Dacă te găseşti într-o situaţie în care lucrurile sunt neclare în viaţa ta, în exteriorul tău, e momentul să îţi dai seama, că în interiorul tău există confuzie. Eesenţial să te decizi ce vrei, şi făcând acest lucru în interior, lucrurile se vor calma şi în exterior.

Dacă ţi-ai stabilit un obiectiv în viaţa ta şi întâmpini rezistenţă în a-l împlini, înseamnă că în interiorul tău există credinţe limitative care te reţin să ajungi la el. Priveşte în jurul tău, vezi în ce formă vine rezistenţa, şi poţi să îţi dai seama, care sunt credinţele limitative care te opresc. O dată ce le descoperi, acestea vor avea forma unor adevăruri în care crezi. Pune-le la îndoială, întrebând: Este într-adevăr adevărat? Oare nu a fost nici o situaţie în care acest lucru nu a fost adevărat? Şi deîndată ce faci acest lucru, vor începe să se dizolve. Un următor pas, ar fi să începi să le înlocuieşti cu alte credinţe care să te împuternicească, în funcţie de domeniul vieţii în care întâmpini rezistenţă.

Dacă primeşti o cantitate de iubire în viaţa ta care nu te mulţumeşte, înseamnă că încă nu ai înţeles că tu eşti deja iubire şi încă nu ştii cum să faci să ajungi la această realizare, înseamnă că nu ai trezit în tine iubirea care îţi doreşti să se manifeste în viaţa ta.

Vreau să ştii, că pentru a putea să manifeşti viaţa dorită, este esenţial să începi să înţelegi dictonomia dintre interior şi exterior. Nimic din ceea ce este în afara noastră nu este izolat de ceea ce se află în interiorul nostru.

sursa: http://artafeminina.ro/

Când partenerul evită căsătoria…

Iubirea înseamnă o serie de reacţii vizibile sau latente, care fac viaţa să pară de multe ori mai frumoasă, dar provoacă suferinţe mari atunci când intervine un eşec sentimental sau avem o percepţie greşită despre o situaţie sau celălalt.

Timpul trece cu el şi ea împreună. Pentru că totul pare într-o armonie perfectă şi orice distanţă dintre ei este prea mare, decid să împartă stilul de viaţă mutându-se într-un cuib comun al iubirii. Anii trec şi totul pare într-o armonie perfectă. Până la acel moment când unul din ei vrea mai mult.

În lumea materială, nimic nu e veşnic, există o perioadă de înjumătăţire a substanţelor din care este compus universul. Aşa se întâmplă şi în chimia dintre oameni.

Cândva imensă, începe perioada de diminuare după ani de relaţie. Sentimentele se îneacă în rutină care subminează dorinţa a cel puţin unuia dintre parteneri de a face pasul cel mai important: căsătoria.

De regulă, ea îşi doreşte o postură legală, un cămin, numele lui şi un copil. Bineînţeles că există şi situaţii când domnii vor să posede întru totul femeia iubită, să aibă copii cu ea, însă aceasta are alte planuri.

Refuzul căsătoriei – motive reale

Speranţa că o să apară ceva mai bun. Sună ciudat în condiţiile în care există o aparentă iubire reciprocă, dar să ne reamintim că după un timp îi scade intensitatea şi există posibilitatea să reapară dorinţa unui nou început, înflăcărat, aşa cum a fost cândva. De cele mai multe ori, timpul nu prea acţionează în favoarea noastră şi obişnuinţa ne ajută să pălim în ochii partenerului, care treptat va privi mai mult în jur.

Partenerul are alte obiective prioritare. Lista dorinţelor personale nu prevede din păcate pasul spre altar. Deşi iubirea există, uneori trece şi „prin stomac” şi are nevoie de un culcuş comod. Dorinţa de a câştiga mai bine, de a avea un trai decent, o locuinţă care să asigure independenţa, poate fi o explicaţie plauzibilă când se vrea a-i oferi celuilalt o situaţie materială pe măsura sentimentelor. Problema e când dezideratele au un deadline atât de lung, încât partenerul oboseşte să mai aştepte.

Actul căsniciei uneori sufocă. Gustul dulce al libertăţii dă o savoare aparte relaţiei. Nu sunt puţine cazurile în care după ani de convieţuire împreună, totul s-a năruit imediat după semnarea actului respectiv.

Părinţii intervin agresiv. Dorinţa manifestată inconştient pentru binele copiilor îi împinge pe părinţi să se implice mult prea evident în viaţa lor personală. Sunt situaţii dificile, greu de gestionat, cu sechele sentimentale. Când părinţii devin câştigători, iar copiii perdanţi, se creează premisele unor consecinţe ce vor marca tot restul vieţii tuturor participanţilor la această experienţă.

Diferenţele de religie sau cetăţenie. Apartenenţa la o minoritate naţională sau cetăţenii diferite poate submina instituţia căsătoriei. Deşi se spune că dragostea este doar între cei doi şi învinge orice obstacol, societatea îşi pune amprenta asupra căsătoriei, impunând apartenenţa la un grup social.

Fuga de responsabilitate. 

Prin definiţie, căsătoria înseamnă câştigarea unor drepturi comune. Dar cum orice lucru îşi are reversul lui, starea civilă nou dobândită presupune şi împărţirea obligaţiilor, care nu se rezumă doar la cele materiale, ci şi la cele gospodăreşti sau cotidiene. Vestea bună este că partenerul poate fi obişnuit de la început cu nişte reguli de „bună funcţionare” a cuplului. Vestea mai puţin îmbucurătoare vine atunci când se constată că „învăţul” este greu de „dezvăţat”. Cultivarea şi perpetuarea unor tabieturi înainte de căsătorie, în speranţa că se va renunţa la ele după acest eveniment se poate dovedi un proces împovărător şi dificil de gestionat.

Semnalele transmise de partenerul care nu doreşte să se căsătorească

- Limbajul verbal sau nonverbal. Când vine vorba despre căsătorie, partenerul evită subiectul, se retrage prin diverse mijloace. Limbajul verbal devine eliptic, netransmițând dorinţa clară de a se concretiza cândva, iar cel al corpului este trădat prin reacţii evidente doar pentru cine are mintea limpede să vadă ce se întâmplă în jur.

- Tenacitatea. Uneori, partenerul care doreşte căsătoria are speranţa că îl va determina pe celălalt să ia o decizie finală. Din păcate, dacă influenţa asupra acestuia nu s-a manifestat în alte situaţii, sunt slabe şansele să se concretizeze tocmai acum.

- Refuzul clar. Partenerul comunică de la început lipsa intenţiei de a se căsători; pare situaţia cea mai clară şi uşor de gestionat.

- Nu-i plac copiii. Când întâlneşte copii mici nu pare încântat de prezenţa lor. Deşi există oameni cărora nu le plac copiii şi care nu doresc să devină părinţi.

- Este interesat şi de alte femei…dar partenera este mult prea vrăjită de vorbe dulci ca să înţeleagă că nu este în compania potrivită.

- Promite şi apoi uită. Există femei şi bărbaţi care au marele talent de a menţine o stare de speranţă necontenită. Este situaţia cea mai dificilă, pentru că aparent există garanţia unui viitor în doi, care se poate spulbera după ani şi ani de relaţie, şi lasă urme grele în sufletul celui amăgit.

Ce e de făcut?

Este alegerea fiecăruia dacă se angajează într-o astfel de relaţie, cât o continuă, cum o gestionează, şi cum iese din ea. Este bine de încercat ca experienţă, dar nu pentru mult timp, deşi acest concept poate varia de la persoană la persoană.

Pentru o decizie corectă faţă de sine se impune evaluarea personală a propriului sistem de valori. Ce se doreşte mai mult. Importantă este gândirea din perspectiva proprie, şi să nu se cedeze pentru „binele relaţiei” uitând de sine.

Crearea unei relaţii armonioase, cu rezultatul dorit în situaţii dificile, presupune antrenarea inteligenţei interpersonale prin cultivarea capacităţii de asertivitate.

de Adriana Ungureanu 

sursa: http://www.psychologies.ro

Când sufletul zâmbește …

Când sufletul ți-este împăcat și fericit nu te poți abține din a zâmbi. Devine o parte din tine. Și cu timpul devii un zâmbet minunat. 

Când viața ți-este dragă și ai sentimentul de nerăbdare și dorință la ivirea unei noi zile nu te poți abține din a visa frumos și a simți cât mai intens fiecare clipă. 

Când timpul ți-este prieten și îl privești cu prețuire și cumpătare nu te poți abține din a plănui fiecare moment și din a-l face etern. Fiecare minut care se va scurge, fiecare clipă, fiecare secundă le vei transforma în amintiri dragi, inestimabile cu trecerea timpului. Vei învăța să privești totul dintr-un alt unghi, să semeni gânduri frumoase în mințile celor care te cunosc, să culegi sentimente curate și sincere din inimile celor dragi, să dăruiești totul fără rețineri și să ai sentimentul că deții în continuare tot ce este mai important – iubirea și prețuirea ființelor din viața ta. 

Nimic nu este mai temeinic, mai special, mai valoros decât să treci prin niște etape majore din viața ta și să constați că trecerea ta prin timp și prin viață nu a fost aleatorie ci din contră marcantă în toate privințele. 

Nimic nu te face mai fericit și mai mulțumit decât constatarea că ai învățat, ai asimilat iar la final ai cumulat suficiente gânduri înțelepte, mature și frumoase ca să-ți țină companie în anii ce vor urma. Totul capătă de obicei sens în timp, chiar și cele mai năstrușnice și ciudate întrebări, nimic nu rămâne nedescoperit, neatins , nevindecat. 

Când inima ți-e plină de iubire, de blândețe, speranță și credință, nici un lucru nu-ți mai poate sta în cale, viața te va declara victorios fără să faci nimic în acest sens. 

Ai răbdare, nu-ți pierde credința și principiile călăuzitoare, nu te mânia pe ceva care nu stă în puterile tale să schimbi sau să oprești, nu te întrista din cauza lucrurilor mărunte și nu porni un război împotriva celor care îți fac rău. Nu vei reuși decât să rătăcești drumul spre destinația finală. 

Fii recunoscător pentru toate zilele dăruite ție, chiar și pentru cele mai puțin bune, fiindcă cumulate ele reprezintă întreaga ta viață.

sursa: https://anasstassya.wordpress.com/

CHEIA RECUNOŞTINŢEI

Toţi marii mântuitorii ai lumii au practicat şi au recomandat virtutea recunoştinţei, conştienţi că aceasta este una din cele mai înalte expresii a iubirii. Ei ştiau că atunci când manifestau recunoştinţă, se aflau la unison cu legea universală. Aşa cum obişnuia Iisus să spună mulţumesc ori de câte ori urma să facă un miracol.

Atunci când ne simţim recunoscători, noi emitem vibraţia iubirii, iar legea atracţiei ne oferă la rândul ei toate binecuvântările asociate cu această vibraţie. Ori de câte ori mulţumim cuiva sau ne simţim recunoscători pentru sănătatea noastră, un apus de soare, o vacanţă, o maşină, un dar, o casă nouă, sau un eveniment care ne pasionează, noi ne manifestăm iubirea faţă de aceste lucruri, atrăgând astfel în viaţa noastră şi mai multe motive de bucurie, o sănătate mai bună, mai mulţi bani, experienţe mai pasionale, relaţii mai armonioase şi oportunităţi mai numeroase.

„Poţi încerca acest lucru chiar acum. Gândeşte-te la o situaţie sau la o persoană faţă de care te simţi recunoscător. Spre exemplu, alege persoana pe care o iubeşti cel mai mult pe lume. Focalizează-te asupra ei şi aminteşte-ţi toate lucrurile pe care le iubeşti la ea şi pentru care te simţi recunoscător. Spune-i apoi persoanei respective ceea ce simţi pentru ea, cu voce tare sau în sinea ta, ca şi cum ar fi prezentă lângă tine. Spune-i toate motivele pentru care o iubeşti. Aminteşte-ţi diferite situaţii sau momente frumoase, iar în tot acest timp, lasă recunoştinţa să îţi invadeze sufletul şi trupul. Iubirea pe care ai emanat-o în timpul acestui exerciţiu se va întoarce asupra ta, deopotrivă asupra relaţiei tale cu persoana în cauză şi asupra vieţii tale în ansamblul ei. Nimic nu este mai uşor decât să manifeşti iubirea prin intermediul recunoştinţei.”

Albert Einstein a fost unul dintre cei mai mari savanţi care au trăit vreodată pe Pământ. Descoperirile sale au schimbat pentru totdeauna percepţia noastră asupra Universului. Întrebat cum a ajuns să facă aceste descoperiri, el s-a limitat să le Mulţumească celorlaţi oameni. Acest om înzestrat cu o minte genială obişnuia să le mulţumească celorlalţi oameni pentru tot ce i-au dăruit – de o sută de ori pe zi! Cu alte cuvinte, el emana iubire de cel puţin o sută de ori pe zi. Nu este de mirare că viaţa i-a relevat atât de multe din misterele sale acestui om minunat.

„Îmi amintesc de o sută de ori pe zi că viaţa mea lăuntrică şi cea exterioară depind de munca altor oameni, fie ei vii sau decedaţi. Acest lucru mă îmboldeşte să fac eforturi mai mari pentru a dărui la rândul meu ceva, răspunzând astfel în aceeaşi măsură pentru tot ce am primit şi pentru tot ceea ce continui să primesc.” –Albert Einstein

RECUNOŞTINŢA, MARELE MULTIPLICATOR

Atunci când ne simţim recunoscători pentru tot ceea ce avem, deopotrivă pentru lucrurile măreţe şi pentru cele minore din viaţa noastră, Universul ne oferă din ce în ce mai multe motive de recunoştinţă. Astfel, dacă ne simţim recunoscători pentru banii pe care îi avem, oricât de mică ar fi suma, vom primi mai mulţi bani. Dacă ne simţim recunoscători pentru o relaţie, fie ea chiar şi imperfectă, relaţia noastră se va îmbunătăţii. Dacă ne simţim recunoscători pentru slujba pe care o avem, chiar dacă nu este slujba la care am visat, viaţa ne va oferi din ce în ce mai multe oportunităţi de a avansa în carieră sau chiar de a ne schimba locul de muncă. Pe scurt, recunoştinţa este marele multiplicator al vieţii!

„Dacă singura rugăciune pe care o rosteşti toată viaţa este un simplu mulţumesc, este suficient.” – Eckhart

Recunoştinţa începe întotdeauna cu aceste două cuvinte simple: (îţi)mulţumesc, dar ele trebuie rostite din toată inima. Cu cât le vom rosti mai des, dar mai ales cu cât le vom trăi mai intens, cu atât mai multă iubire vom emana.

Există trei modalităţi de a folosi puterea recunoştinţei pentru a ne transforma viaţa, şi toate trei reprezintă acte de iubire:

1. Să fim recunoscători pentru tot ce am primit în viaţa noastră (în trecut);

2. Să fim recunoscători pentru tot ceea ce primim în viaţă, acum (prezent);

3. Să fim recunoscători pentru tot ce ne dorim în viaţa noastră ca şi cum am fi primit deja (viitor).

Dacă nu ne simţim recunoscători pentru lucrurile pe care le-am primit în trecut sau de care ne bucurăm în momentul prezent, înseamnă că suntem incapabili să emanăm iubire, invers, dacă oferim mulţumiri pentru lucrurile frumoase pe care le-am primit şi pe care continuăm să le primim, recunoştinţa noastră are capacitatea de multiplica aceste lucruri! Să fim recunoscători inclusiv pentru lucrurile pe care ni le dorim, ca şi cum le-am fi primit deja, iar legea atracţiei va avea grijă – întotdeauna –să le primim.

„Recunoştinţa pentru abundenţa primită reprezintă cea mai bună poliţă de asigurare că vei continua să te bucuri de abundenţă.”- Mahomed

RECUNOŞTINŢA ESTE PUNTEA CARE FACE LEGĂTURĂ CU IUBIREA

„Dacă suntem liniştiţi şi pregătiţi, putem găsi o compensare pentru orice dezamăgire.” – Henry David Choreau

Este imposibil să ne simţim trişti sau să avem alte sentimente negative atunci când ne simţim recunoscători. Chiar dacă ne aflăm în cea mai dificilă situaţie posibilă, putem căuta întotdeauna motive de recunoştinţă. Dacă am găsit un prim motiv, căutăm un altul, apoi un altul, căci fiecare nou motiv de recunoştinţă reprezintă o cărămidă la baza punţii de legătură care va schimba situaţia în care ne aflăm. Recunoştinţa este puntea de legătură între sentimentele negative pe care le simţim la ora actuală şi forţa benefică a iubirii!

Ori de câte ori ni se întâmplă ceva bun, să oferim o mulţumire. Nu contează cât de minor este evenimentul. Să spunem : mulţumesc. De pildă dacă găsim un loc perfect de parcare, dacă auzim cântecul nostru preferat la radio, dacă culoarea semaforului de care ne apropiem se schimbă în verde, avem toate motivele să spunem: mulţumesc! Viaţa este plină de astfel de mici lucruri pozitive.

Să oferim mulţumiri pentru simţurile noastre: pentru ochii care ne permit să vedem; pentru urechile care ne permit să auzim; pentru nasul care ne permite să mirosim; pentru limba care ne permite să gustăm şi pentru pielea care ne permite să atingem. Să oferim picioarelor care ne permit să mergem, pentru mâinile care ne permit să facem orice, pentru vocea care ne permite să ne exprimăm şi să comunicăm cu alte persoane, pentru uimitorul nostru sistem imunitar care ne vindecă şi ne menţine starea de sănătate, pentru toate organele care ne menţin corpul în stare de funcţionare. Să oferim mulţumiri pentru măreţia minţii noastre umane, pe care niciun computer din lume nu o poate imita, pentru corpul nostru, care reprezintă cel mai sofisticat laborator de pe planetă şi a cărui măreţie nu poate fi duplicat de nimic şi de nimeni. Omul în sine reprezintă un miracol!

Să oferim mulţumiri pentru casa pe care o avem, pentru familia noastră, pentru prieteni, pentru locul nostru de muncă, pentru animalele de casă. Să oferim mulţumiri pentru soare, pentru apă pe care o bem, pentru alimentele pe care le consumăm şi pentru aerul pe care îl respirăm. Să ne amintim, că nu am putea exista fără acestea.

Să oferim mulţumiri pentru copaci, pentru animale, pentru oceane, pentru păsări, pentru flori, pentru plante, pentru cerul albastru, pentru ploaie, pentru stele, pentru Lună şi pentru această Planetă superbă pe care locuim cu toţii.

„În viaţa de zi cu zi noi nu realizăm că primim mult mai multe decât oferim şi că viaţa noastră nu poate deveni cu adevărat bogată decât prin intermediul recunoştinţei.” – Dietrich Bonhoeffer

Dacă dorim să ne folosim de Puterea Recunoştinţei, CHEIA este Practică. Cu cât vom simţi într-o mai mare măsură starea de recunoştinţă, cu atât mai multă iubire vom emana, şi cu atât mai multă iubire vom primi.

sursa-travelreservation.wordpress.com

Vă provoc la o cură de optimism!

Indiferent cât de grave sunt problemele noastre, cred că ar trebui, măcar din când în când, să facem o cură de optimism.

Ştiu, ştiu…poate că mulţi dintre voi veţi fi tentaţi să închideţi deja acest articol şi să reveniţi la gândurile sumbre care vă apasă…

Şi există o explicaţie pentru acest lucru: mulţi dintre noi credem că lucrurile nu se pot rezolva “atât de uşor” şi poate chiar suntem siguri că “trebuie” să experimentăm o situaţie nefavorabilă, însă cred că ar trebui să ne amintim, măcar din când în când, cât de utilă este mintea în ceea ce priveşte schimbarea stărilor noastre.

Aşadar, să ne facem curaj să încercăm o cură de optimism!

Să ne facem curaj să ne trezim zâmbind doar pentru că soarele ne-a salutat prin geam.

Şi să-i mulţumim cuiva drag pentru că este lângă noi, chiar dacă în fiecare zi este oricum lângă noi.

Şi să ne permitem să “pierdem” timpul urmărind copiii din faţa blocului cum joacă şotronul.

Şi să ne facem planuri pentru vara care este începută.

Şi să ne bucurăm fără să ne simţim vinovaţi că “îndrăznim” să zâmbim când ştim că avem anumite probleme.

Din păcate, “Fii optimist!” nu mai este de ceva vreme o replică regăsită pe buzele noastre.

Tocmai de aceea, mulţi dintre noi alegem să fim în continuare leneşi în loc să ne antrenăm mintea să caute o perspectivă mai largă, mai amplă şi mai luminoasă despre experienţa acestei vieţi.

La urma urmei, ce înseamnă să fii optimist?

Căutând cuvântul “ optimist “ în dex, regăsim următoarea definiţie: “care manifestă optimism”, acesta fiind o “concepţie filozofică potrivit căreia în lume binele precumpăneşte asupra răului, iar lumea existentă este cea mai bună dintre lumile posibile; atitudine a omului care priveşte cu încredere viaţa şi viitorul; tendinţa de a vedea latura bună, favorabilă a lucrurilor.”

Dincolo de aceste definiţii concrete, cred că termenul “ optimism “ este înrudit cu termenul “permisiune”.

Pentru că de cele mai multe ori, noi suntem cei care ne punem piedici pe drumul vieţii şi ne uităm speriaţi în jurul nostru pentru a vedea cine a îndrăznit să ne oprească.

Poate dacă am fi conştienţi că avem dreptul la optimism şi că nu avem nevoie decât de propria permisune pentru a fi fericiţi, nu am mai avea atâtea probleme.

Şi poate că unul dintre cele mai frumoase lucruri despre cura de optimism pe care v-o propun este tocmai faptul că o putem modela după bunul plac.

Nu avem nevoie de nimeni care să ne spună paşii pe care trebuie să-i urmăm deoarece noi vom fi proprii ghizi pe parcursul acestui proces.

Nu avem nevoie de reţete, doctori sau "maeştri". Ci doar de noi înşine.

Deci, când începem această cură de optimism? 

sursa: http://www.damaideparte.ro/

Fericirea privită prin ochii mei

Când privim numai la necazurile şi suferinţele noastre, tindem să credem că noi avem cea mai grea cruce, dar când cugetăm mai în adânc, găsim atâţia oameni care suferă cu adevărat şi care au într-adevăr cruci grele. Cele mai mari bogăţii sunt chiar lângă noi, dar nu avem ochi întotdeauna să le vedem. Ele sunt răsuflarea în nările noastre, auzul în urechi, graiul pe buze, bătaia inimii în piept, raţiunea în cuget, lumina în ochi, florile în cale, faptele bune în mâinile noastre, libertatea de care dispunem, prietenii de lângă noi, viaţa din noi … În virtutea acestui lucru ar trebui să mărturisim cu toată fiinţa noastră că suntem fericiţi şi avem toate motivele să fim: faptul că Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem, ne-a învrednicit să cunoaştem dreapta credinţă ortodoxă, ne-a dăruit sănătate – un dar atât de preţios, ne-a dăruit un aşternut unde să ne plecăm capul, ne hrăneşte de fiecare dată din belşugul Lui de bunătăţi, ne-a dăruit familia şi prietenii care să ne iubească şi să ne ajute … toate acestea consider că ar trebui să fie cele mai mari motive de fericire pentru fiecare dintre noi. Ce mari binecuvântări! Câţi nu şi-ar dori să aibă ce avem noi, câţi nu tânjesc după sănătate … iar noi nu ştim să valorăm ce avem; de cele mai multe ori preţuim un lucru după ce îl pierdem. Cârtim adesea pentru ceea ce ne lipseşte, chiar ne răzvrătim împotriva Stăpânului, uitând că El, Milostivul, are grijă de fiecare dintre noi, rânduind în viaţa fiecărui om, în mod echilibrat, atât bucurii cât şi suferinţe. Dacă omul ar sta numai în durere, ar cădea în deznădejde, iar dacă ar avea numai bucurii, ar uita ce e durerea. Aşadar, suntem cu adevărat fericiţi şi bogaţi dar nu conştientizăm lucrul acesta. Am ajuns să credem că în zilele noastre nu se mai întâmplă minuni, uitând că cea mai mare minune suntem noi, minunea de a exista, de a fiinţa! Fiecare zi este un dar de la Dumnezeu.

Am uitat prea uşor că lucrurile mărunte de fiecare zi fac viaţa mai frumoasă. Ne stresează exact acele lucruri care ar trebui să ne facă seara să săltăm de bucurie. Încărunţim aşteptând lucruri grozave, experienţe uimitoare, un zbor pe lună şi nu vedem că liliacul din faţa casei a înflorit a doua oară …

Şi pentru că unii consideră că fericirea este în strânsă legătură cu banii, să amintim puţin şi despre bani, cu toate că nu mi-a făcut niciodată plăcere să vorbesc despre ei, tocmai pentru faptul că banii falsifică inima omului, o fac de plastic, o fac nesimţitoare la necazurile şi nevoile celor din jur, iar cu cât e mai bogat, omul devine cu atât mai lacom şi mai egoist. Poate că fiecare dintre noi a simţit că nu banii aduc inimii linişte, căci inima nu plânge după ce plâng ochii; ochii plâng după frumuseţea exterioară, inima caută frumuseţea lăuntrică; ochii plâng după averi, onoruri şi putere, inima însetează după iubire… Să nu se înţeleagă greşit, nu sunt împotriva banilor, ci împotriva dominaţiei lor asupra minţii şi voinţei omului. Cu bani se pot face atâtea fapte bune şi milostenii; mai mult de atât şi Sf. Ioan Gură de Aur spune foarte frumos: „Eşti bogat? Foarte bine! Eşti zgârcit? Foarte rău! Nu cei bogaţi vor fi osândiţi, ci aceia care slujesc bogăţiei.” Deci nu osândeşte nimeni pe bogaţi, nu e păcat să fii bogat, ci să întrebuinţezi greşit averea, devenind astfel robul ei.

Să ne lumineze Dumnezeu ca să ştim cum să ne rugăm şi ce să cerem în rugăciuni, ca să nu ne păgubim singuri. Să-L rugăm să ne ierte pentru cârtirea şi nerecunoştinţa noastră, să ne înveţe să preţuim ceea ce deja avem, şi să-I mulţumim pentru toate câte ne dăruieşte şi că încă ne dă vreme de pocăinţă.

„Doamne, Tu ai zidit rărunchii mei, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele. Te laud că sunt o făptură aşa de minunată!” Îţi mulţumesc că ai lăsat inima mea să mai bată şi astăzi, Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit şi astăzi să văd lumina zilei, Îţi mulţumesc pentru toate binecuvântările din fiecare zi şi pentru tot ce-mi dăruieşti! Doamne, slavă Ţie!

sursa:http://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com

Ce ştim despre bărbaţi?

De când e lumea, bărbaţii s-au întrebat ce anume îşi doresc femeile. La fel şi femeile, îşi adresează aceeaşi întrebare. Nu am pretenţia că eu voi descifra misterul acesta. Probabil nu este niciun mister, viaţa e mult mai simplă decât credem noi. Nouă ne place să o complicăm.

Dar să revenim. Spuneam că atât bărbaţii cât şi femeile se întreabă dintotdeauna ce îşi doresc unii de la alţii. Cu siguranţă una dintre marile greşeli pe care le facem, este să credem că ne dorim acelaşi lucru. Nu, nu este aşa. Bărbaţii şi femeile îşi doresc lucruri diferite. Deşi îşi doresc multe în comun, bărbaţii şi femeile iubesc diferit. Aş vrea să punctez împreună cu voi, pentru că aştept şi părerile voastre, ce le place şi ce nu le place bărbaţilor. Ce îşi doresc şi de ce anume fug bărbaţii.

Deşi poate nu s-ar zice, şi pentru bărbaţi este foarte importantă comunicarea. Le face plăcere să comunice şi chiar au nevoie de comunicare. Există o mulţime de subiecte pe care un bărbat îşi doreşte să le abordeze cu o femeie şi aici nu mă refer la subiecte de flirt. Numai că bărbaţilor nu le place să vorbească atât de mult pe cât le place femeilor. Şi nu întotdeauna. Nimic nu este mai sâcâitor pentru un bărbat, că o femeie toacă ca o moară stricată atunci când el nu are chef de vorbă. Bărbaţilor nu le place să vorbească despre ceea ce simt, despre sentimentele lor. Nu-l întreba dacă te iubeşte atâta vreme cât el nu-ţi spune, nu-l trage de limbă cu privire la intenţiile lui vis-a-vis de relaţia voastră. Îţi pierzi timpul, nu vei obţine decât tăcere. Această tăcere nu înseamnă lipsa afecţiunii lui sau a sentimentelor în ceea ce te priveşte, numai că bărbaţilor nu le place să vorbească despre aceasta, ei preferă faptele.

Şi ei au nevoie de încredere şi de sprijinul nostru necondiţionat. Au nevoie de apreciere, de laudă şi de sentimentul că sunt cei mai buni, cei mai importanţi, că fără ei nu am putea să ne descurcăm în viaţă. Nu îşi doresc să faci pe deşteapta atunci când el a greşit şi nici să audă celebra replică “ţi-am spus eu”. Şi bărbaţilor le place siguranţa, stabilitatea. Mai mult de atât, sunt dornici de afecţiune, le place să fie răsfăţaţi, ocrotiţi, menajati, să li se poarte de grijă. Dar nu exagerat, nu posesiv, nu sufocant. Uneori, bărbaţii se poartă ca nişte copii mai mari.

Foarte atraşi de aspectul fizic, în prima fază, bărbaţii îşi doresc femei care să impresioneze prin apariţie, nefiind vulgare. Îşi doresc o femeie care să emane feminitate, graţie, eleganţă şi rafinament. De fapt, bărbaţii îşi doresc femeia 3 în 1. Vor să fie independentă, să aibă o carieră a ei, să poată lua decizii singură dar să nu uite şi de rolul tradiţional, acela de doamnă a casei. Când spun doamnă a casei nu mă refer nici la cratiţă, nici la mop, ci la faptul că bărbaţii îşi doresc o femeie care să aibă grijă atât de nevoile ei cât şi de nevoile familiei, ale casei.

Bărbaţii nu se dau în vânt după femeile posesive, care cer socoteală, care se văicăresc continuu, care sunt geloase şi posesive. Ei nu au nevoie de o mamă care să le poarte de grijă continuu, să-i controleze şi să le ţină morală. Această atitudine îl va îndepărta de tine mai repede decât crezi.

Un aspect foarte important este acela că nu trebuie să uităm că bărbaţii sunt prin definiţie vânători. Ei sunt cei care cuceresc, nu prea le place să fie vânaţi. Este adevărat că timpurile s-au schimbat, că femeia modernă are aceleaşi drepturi şi responsabilităţi ca ale bărbatului, însă în ceea ce priveşte relaţiile amoroase, majoritatea bărbaţilor îşi doresc să cucerească, nu să fie cuceriţi. Le place jocul amoros, incertitudinea, tensiunea, gustul succesului sau al eşecului. Bărbatului îi place femeia pe care o cucereşte greu, care-i rezistă, care-l provoacă, care e sexi fără a fi vulgară. Bărbaţii apreciază simţul umorului, femeia care este tot timpul cu zâmbetul pe buze, care se bucură ca un copil, femeia naturală. Şi bineînţeles, toţi bărbaţii îşi doresc o femeie care ştie să se bucure, împreună cu el, de viaţa intimă.

Stimaţi bărbaţi, vă invit să mă corectaţi sau să completaţi răspunsul la întrebarea “Ce-şi doresc bărbaţii?”

de psiholog Loredana Ionaşcu 

www.psiholog.wordpress.com

Despre puterea lucrurilor simple- Mulţumesc

Am observat uitându-mă în viaţa mea că atunci când nu mă simt echilibrată şi împlinită, de cele mai multe ori este pentru ca nu acord atenţie lucrurilor simple şi elementare.

Nu dificultăţile cu care ne confruntăm ne fac viaţa mai grea sau suferindă, ci greutatea pe care le-o acordăm, iar această greutate creşte proporţional cu cât de mult ne gândim la ea. E ca un bulgăre de zăpadă care creşte pe măsură ce îl împingem mai mult prin zăpadă până când devine extrem de dificil să-l mai urneşti. Abia atunci ne dăm seama că avem nevoie de ajutor şi uneori e deja destul de târziu.

Din experienţa mea de lucru cu oamenii, am observat că doar atunci când problemele lor devin deja prea mari şi grele, îşi dau seama cât de important este să apeleze la cineva care să-i ghideze cum ar putea topi bulgărele de care vorbeam, în niciun caz să-l care în locul lor.

Şi pentru că vorbeam de lucrurile simple şi elementare, azi voi vorbi despre puterea recunoştinţei, cel mai la îndemână şi mai simplu instrument de creştere.

Am fost educaţi încă din familie să folosim expresia Mulţumesc mai ales cu străinii pentru a da dovadă de amabilitate. Dar după un timp în care se creează un raport mai apropiat între oameni, am observat că astfel de amabilităţi nu mai sunt folosite. Oamenii ajung să se comporte ca şi cum cel care oferă ar fi obligat să facă asta în numele unei relaţii de prietenie sau rudenie, iar cel care primeşte ar fi obligat să întoarcă cât mai repede ceea ce a primit.

Nu am simţit cât de important este acest lucru decât după ce mi s-a întâmplat de mai multe ori să ofer ceva şi să resimt apoi că lipsea ceva şi nu ştiam ce - un mulţumesc spus din inimă sau măcar cu ochii. Nu era nevoie de mai mult. Şi chiar dacă nu aveam această aşteptare, am simţit că s-a creat un dezechilibru energetic.

Ulterior am aflat că atunci când faci un bine ca să te afli în treabă, într-adevăr creezi un dezechilibru în Univers şi tot tu vei fi cel afectat. Asta nu înseamnă să nu dăruieşti, dar să fii sigur că o faci cu înţelepciunea inimii.

E ca atunci când primeşti şi nu preţuieşti sau atunci când oferi fără să ţi se ceară direct sau indirect.

Dacă primeşti fără să fii recunoscător cu siguranţă nu vei mai primi, iar dacă oferi fără să ţi se ceară, cu siguranţă vei pierde şi puţinul pe care îl mai ai. Atunci am înţeles de ce se rup relaţiile atât de uşor sau de ce abundenţa încetează să mai intre în vieţile oamenilor. Pentru că în loc să mulţumească, încep să critice, în loc să aprecieze schimbul de energie dintr-o relaţie, îl dezechilibrează şi aşa mai departe.

Pentru că nu ştim să fim recunoscători pentru ceea ce primim, indiferent de la cine sau prin cine primim. Şi pentru că oferim până nu mai avem de unde, în speranţa că într-o zi ni se va întoarce înapoi sub diverse forme. Şi că vom fi întâmpinaţi ca nişte eroi cu lauri şi admiraţie. Să lăsăm statuile post mortem, căci nimănui nu-i pasă.

Dar acordând atenţie lucrurilor simple din viaţa noastră, vom evita să ne împotmolim în problemele noastre sau în ale altora şi să jucăm rolul salvatorului care îi ajută pe toţi sau al victimei care e mereu nemulţumită de ceea ce primeşte.

Să spunem mulţumesc din inimă pentru fiecare dar pe care viaţa ni-l oferă şi să nu uităm că mereu avem ceva valoros de dăruit lumii. Însă doar cunoscându-te pe tine vei şti şi ce anume.

de Adela Haru

newsletter Life in Balance

Fericire la un click distanță

Titlul de mai sus nu se doreşte a fi unul ironic. Nicidecum. Mai degrabă se doreşte a fi unul trist şi, oarecum, constatator. La fel de bine s-ar fi putut pune în finalul titlului şi un semn de întrebare iar cei care ar fi în măsură să se pronunţe ar putea oferi nişte răspunsuri. Până la urmă, într-o lume în care s-a ajuns ca totul să fie de vânzare, de ce nu am avea, nu-i aşa, şi o piaţă de desfacere en-detail a sentimentelor, a iubirii, a fericirii. Un fel de piaţă de gros sau dacă vreţi un hypermarket. Cum ar suna: "Poftiţi la sentimente, astăzi oferta cu reducere"? Pentru că muşterii cu siguranţă se vor găsi.

Recent, am urmărit o reclamă în care eram anunţaţi că există nu ştiu ce site care ar deţine recordul la numărul de întâlniri şi relaţii (ca să nu le zic "combinaţii") inter-umane. Mi-am imaginat că există probabil un soi de competiţie contra-cronometru a oamenilor pentru a se întâlni, a interacţiona, a socializa, iar marele premiu ar fi, în final, căsătoria. Una dintre Sfintele Taine ale Bisericii dar la care s-ar ajunge în urma unui fel de bingo-show, dacă îţi ies numerele câştigătoare e ok, dacă nu, mai poţi încerca odată (sau de mai multe ori). Bineînţeles, trebuie achitată şi o mică taxă pentru că, nu-i aşa, dragostea presupune şi nişte sacrificii, fie ele şi financiare.

Dincolo de toate acestea, se observă un fenomen care a luat amploare în ultimii ani, anume găsirea sufletului pereche, a omului alături de care să-ţi petreci restul vieţii, pe internet, în mediul virtual. Într-o perioadă în care, aşa cum spunea regretatul Octavian Paler, "am construit mai multe calculatoare dar comunicăm din ce în ce mai puţin", mulţi tineri şi nu numai, din diferite motive, în spatele unui computer, îşi caută fericirea dând click-uri pe diferite site-uri de gen, sperând să întâlnească, de ce nu, marea iubire.

Am citit nu demult un studiu făcut de un colectiv de psihologi americani despre persoanele care-şi caută fericirea în mediul virtual. Excluzând aşa-numiţii aventurieri, în general era vorba despre persoane fie prea ocupate cu job-ul pentru a-şi căuta propriu-zis perechea, fie persoane înşelate în aşteptări de fostul partener care încercau să-şi "panseze" rapid "rănile" ori persoane care-şi creaseră în imaginaţie un model ideal, inexistent în viaţa lor cotidiană, pe care încercau cu disperare să-l găsească undeva, chiar şi pe net. Ca şi concluzie însă se sublinia faptul că în ciuda, uneori a anilor petrecuţi în căutări on-line, cei mai mulţi rămăseseră tot singuri, fără partener, iar dintre relaţiile care se înfiripaseră, extrem de rare au fost de lungă durată sau serioase. Pentru că până la urmă, oricâte beneficii şi avantaje ar aduce internetul, a aştepta ca fericirea să vină de undeva din mediul virtual nu facem altceva decât să ne amăgim cu nişte iluzii deoarece în fond omul nu este structurat să trăiască în afara societăţii, a colectivităţii. Iar în aşteptarea unui Făt-Frumos sau a unei Ilene Cosânzene care să apară de pe internet, cei în cauză se autoizolează, nu-şi mai trăiesc viaţa în mod real, devin persoane anxioase, pesimiste, deprimate, tot mai neintersate de ceea ce le înconjoară. Cam cum este şi pe facebook, acolo unde foarte mulţi dintre cei care-şi clamează permanent fericirea şi optimismul în postări care mai de care mai vesele, făcând aproape un fel de exhibiţionism sufletesc şi sentimental, sunt de fapt persoane nemulţumite de viaţa lor, solitare, introvertite, persoane care simt imperios nevoia de atenţie. Asta în condiţiile în care oamenii cu adevărat fericiţi şi împliniţi îşi trăiesc sentimentul în interiorul lor, nu au nevoie, cum afirmă cineva, să se suie pe acoperişul lumii şi să-şi strige de acolo marea lor fericire pentru a fi auziţi de toţi ceilalţi.

"Dacă s-ar clădi casa fericirii, cea mai mare încăpere ar fi sala de aşteptare", spunea Jules Renard şi cred că avea mare dreptate. Trăind într-un secol în care toată lumea încearcă să fie fericită dar caută fericirea numai în lucruri exterioare, de vitrină, frumos ambalate, mulţi fiind parcă într-o "misiune" de a o găsi, uităm că de fapt fericirea constă în felul în care îţi trăieşti viaţa în fiecare zi, în atitudinea faţă de ceea ce te înconjoară, în cât de mult oferi persoanelor de lângă tine şi cât îi ajuţi pe ceilalţi, neașteptând nimic în schimb. "Fericirea este ca un fluture. Cu cât îl urmăreşti mai mult, cu atât se va îndepărta de tine. Dar dacă îţi îndrepţi atenţia spre alte lucruri, el va veni singur şi se va aşeza pe umărul tău", spunea, cu câtă dreptate, şi Nathaniel Hawthorne.

Şi poate în primul rând, înainte de a ne arunca în tot felul de căutări deşarte ale fericirii, ar trebui doar să ne amintim cuvintele Domnului: ”Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă!” (Matei 6, 33)

de Adi Ionescu
sursa: http://www.crestinortodox.ro/editoriale/

Învaţă să trăieşti nu doar să exişti!

Câteodată este greu să găseşti un motiv pentru care să continui să lupţi iar viaţa pare să fie atât de grea încât nimic nu mai are sens sau rost, dar adevărul este că întotdeauna putem găsi ceva care să conteze, ceva care să ne arate că e frumos să trăieşti.

Am auzit de multe ori că nu este de ajuns să exişti, trebuie să mai şi trăieşti, şi de asemenea am întâlnit oameni care au zis că nu au pentru ce să trăiască.

Şi totuşi pentru ce trăim? E neapărat să avem un motiv pentru care să trăim?

De ce mereu trebuie să despicăm firul în patru, să ne punem întrebări şi să le dăm un răspuns, de ce nu se poate pur şi simplu să deschidem ochii într-o dimineaţă şi să trăim în adevăratul sens al cuvântului, fără să ne întrebăm de ce, sau pentru ce?

Să lăsăm la o parte cuvintele care îl au pe nu în faţă, cum ar fi, nu am pentru ce. Unii poate sunt singuri, poate nu au la cine să se întoarcă atunci când păşesc în casa lor, dar asta nu înseamnă că nu pot simţi din plin fiecare clipă pe care le-o rezervă viaţa, asta nu înseamnă că nu se pot bucura.

Trebuie să învăţăm să ne bucurăm atunci când vedem o floare, când respirăm parfumul ei, să ne bucurăm atunci când simţim apa, sau auzim o cascadă curgând, să ne bucurăm atunci când auzim oameni vorbind, cântând, să ne bucurăm de un răsărit, de râsul unui copil.

Lucrurile acestea sunt mărunte, dar numai dacă avem timp pentru ele vom învăţa cu adevărat să trăim şi nu doar să existăm.

Câteodată este greu să găseşti un motiv pentru care să continui să lupţi, dar acela este momentul în care trebuie să deschizi bine ochii şi să îţi dai seama că încă mai ai multe de auzit şi de văzut.

Învaţă să trăieşti nu doar să exişti!

de Lavinia Humeniuc

De ce mi se întâmplă doar mie?

De ce mi se întâmplă doar mie?, este întrebarea pe care o avem de fiecare dată în minte atunci când ni se întâmplă ceva urât, ceva supărător. Și e cu atât mai deranjant cu cât nu avem un răspuns la ea. Credem că anumite lucruri ni se întâmplă doar nouă, iar acest crez ne face să devenim mai posomorâți, mai negativiști, mai morocănoși. 

Greutățile, supărările, lucrurile urâte ne încearcă pe toți în aceeași măsură. 

Problema nu constă în asta ci în modul în care le percepi, în modul în care decizi să le rezolvi. Le lași să te acapareze și îți plângi de milă? Sau te forțezi să găsești o soluție ca să cazi în picioare? Răspunsul se află la tine, în tine. Depinde foarte mult cât de puternic ești, cât de matur și înțelept gândești. Nu trebuie căutat izvorul acestor nedreptăți care ne apasă din ce în ce mai mult, în fiecare zi, ci izvorul de unde ne tragem puterea și forța de a sta drepți și curajoși înaintea izbucnirilor vieții. Cea mai mai mare greșeală pe care o putem face este aceea că nu credem destul de mult în noi, deși ne-am dovedit aproape mereu că suntem mai puternici decât am fi crezut. Puterea noastră interioară are mai multe izvoare neștiute, nici măcar de noi. Ne tragem puterea de la copiii pe care îi iubim mai mult decât viața însăși, de la persoanele dragi nouă, de la credința cu care am fost crescuți, de la iubirea din interiorul nostru, de la speranța ce nu ne părăsește niciodată. 

Important este ca în momentele de restriște să nu mai căutam răspunsuri la întrebări care ne consumă ci să căutam izvorul puterii noastre de a trece mai departe, de a depăși orice obstacol pe care viața îl aduce în viețile noastre. Important este să nu mai dăm vina pe circumstanțe, pe noi, pe lucruri care nu au nici o legătură cu ce ni se întâmplă și să ne concentrăm pe ceea ce ține de noi, pe ceea ce putem face ca să ieșim învingători. 

”De ce mie ?” nu mai poate exista în mintea noastră. Singura întrebare pe care o putem permite este : ”Ce aș putea face, cum aș putea face să merg mai departe?” , iar răspunsul, ei bine, răspunsul va veni cu siguranță de la sine.

sursa: http://anasstassya.wordpress.com/

Necunoscutul vieţii

"Cred că ne-ar ajuta mult o trăire flexibilă în faţa vieţii, o trăire curgătoare, precum apa, primind tot ceea ce vine către noi cu inima deschisă, fără temeri şi fără proiecţii nefondate despre viitor"

Zilele astea am tot observat viaţa, în desfăşurarea ei naturală, firească şi m-a cuprins aşa un sentiment parcă de smerenie şi de aplecare în faţa ei.

Avem de multe ori impresia că putem controla ceva din ceea ce ni se întâmplă, dar dacă este să ne oprim puţin din zarva asta mentală, putem recunoaşte că de fapt nu ştim nimic. Nu ştim ce va fi peste o oră, mâine, poimâine sau peste un an. Cu adevărat, viaţa este un necunoscut.

Şi-am realizat că suferinţa noastră vine tocmai din faptul că nu vrem să acceptăm faptul că viaţa este un mister, un necunoscut. Mintea noastră are nevoie de siguranţă, de certitudini, numai că viaţa nu oferă certitudini, şi cred că tocmai în asta stă procesul nostru interior de redescoperire.

În necunoscut, în incertitudine, în abandonul complet în faţa vieţii, primind cu deschidere şi seninătate totul, lăsând ca totul să ne înveţe, să ne ofere ocazia să ne cunoaştem, să trăim, să zâmbim, să plângem, să ne îndoim, dar totul, prin toate ale lui, nu face decât să ne ajute.

Viaţa este un mister, tocmai pentru a ne oferi cea mai splendidă ocazie să ne cunoaştem cu adevărat. Pentru că în necunoscut, avem oportunitatea să simţim ce înseamnă să ne deschidem inima, să avem încredere, să descoperim părţi din noi pe care altfel nu le-am putea descoperi, să învăţăm smerenia, curajul, renunţarea, tocmai pentru că prin ele ni se oferă nişte poduri spre adâncul fiinţei noastre, poduri ce pot conduce la nenumărate şi preţioase conştientizări şi revelaţii.

Trăind anumite experienţe, putem avea de multe ori impresia de involuţie, putem simţi că ne îndepărtăm de noi, că totul parcă ar fi împotriva noastră. Însă, şi acele experienţe, exact aşa cum ni se dezvăluie ele, au rostul lor perfect potrivit în viaţa noastră. Nu este nicidecum o involuţie. Este doar o experienţă perfect potrivită pentru momentul de acum, ce ne poate oferi mediul şi conştientizările pe care altfel nu am fi avut ocazia să le avem.

Cred că ne-ar ajuta mult o trăire flexibilă în faţa vieţii, o trăire curgătoare, precum apa, primind tot ceea ce vine către noi cu inima deschisă, fără temeri şi fără proiecţii nefondate despre viitor.

Cu adevărat, nu ştim nimic din ceea ce va urma să se petreacă, dar acest lucru nu trebuie să ne sperie, ci din contră, să ne deschidă, să ne înveţe din nou spontaneitatea, curajul, curiozitatea şi bucuria pură, de copil.

Cred că de fapt în asta constă misterul vieţii. Să îl acceptăm ca şi maestru, ca şi învăţător, nemaifăcând din el un aspect temător şi războinic. Poate aşa am trăi mai prezenţi prezentul şi am călători prin viaţă puţin mai liberi, mai uşuraţi, mai deschişi şi încrezători.

O astfel de viaţă vă doresc!

de Tania Tiţa!

DIN PROFEŢIILE CUVIOSULUI AMBROZIE LAZARIS: “Vor veni ani grei, dar nu vă temeţi !”

1. La sfârşitul lui august 2001, cineva l-a rugat pe Stareţ să se roage Sfântului Nectarie ca să-l ajute. Şi stareţul i-a spus:

- Copilul meu, lasă-l pe sfânt; acesta este în America. Aleargă să salveze vieţi.

Pe 11 septembrie 2001 au căzut turnurile gemene. Cu câteva luni mai devreme spusese că ceea ce trebuie să se întâmple în America va schimba cursul istoriei:

– Un mare rău va veni peste America şi nu doar în septembrie. Vai!

Acest lucru îl prevestise şi fericitului episcop Antonie de Sisanios şi Siatisti într-una din vizitele celui din urmă şi erau de faţă şi alţii, însă fără a da explicaţii:

- Înalt Preasfinţite, a spus, să vedeţi ce vor păţi americanii peste două luni.

2. În 1990, a spus că Dumnezeu – pentru că vrea să-i întărească pe oameni – îi va descoperi în chip vădit pe sfinţii Lui cât de curând. Deoarece ispitele vor fi mari şi chinurile insuportabile, Domnul va îngădui ca sfinţii să se arate, şi mai ales cei mari, ca Sfântul Dimitrie sau Sfântul Gheorghe. Oamenii vor auzi că într-o săptămână s-a arătat cutare sfânt în Creta, în alta, cutare în Macedonia, unul aici, altul acolo.

3. – Gheronda, ce să fac cu copiii mei care sunt dificili? Strigă la mine, se uită la programe periculoase la televizor şi sunt influenţaţi.

– Doar Domnul va îndrepta situaţia. Vei zice: „Doamne, mântuieşte-mă şi luminează pe copiii mei să fie aproape de Tine”. Şi Domnul te va auzi şi-ţi va da ceea ce trebuie.

- Însă ne aude Domnul? Ajunge vocea noastră acolo?

– Nu știu… Luna trecută l-au durut urechile .Vor veni ani grei, dar nu vă temeţi. Pe copiii săi Dumnezeu nu-i va părăsi, îi va păzi în mijlocul smintelii.

– Adică, gheronda?

- Ce adică? Iată, dacă n-ai să ai ce să mănânci, te vei trezi dimineaţă, vei găsi o franzelă pe masă şi vei zice: „Asta de unde a apărut”? Dar trebuie să ai credinţă. Fără credinţă nu se face nimic.

4. – De acum încolo, nu-ţi poţi imagina ce vei vedea şi ce vei auzi. Nu s-au mai întâmplat niciodată în lume, a spus într-o zi de vară în anul 2005.

– În Grecia se vor întâmpla?

– În toată lumea şi la noi. Şi de ce? Pentru că noi, zice, suntem farul Ortodoxiei, dar am devenit din cauza păcatului mai răi decât ateii.

5. Stareţul spunea despre sfârşitul lumii că va dura cât ţin cei şase psalmi (de la utrenie), câteva minute. În clipa în care vom fi judecaţi, în cer, îngerii vor cânta cei şase psalmi. Toţi oamenii care vor trăi în clipa aceea vor trece prin moarte instantaneu şi imediat după aceea vor învia, vom fi toţi cu trupurile noastre imateriale, nu vom ocupa spaţiu, unul va vedea trupul celuilalt şi toţi vor fi la vârsta de 33 de ani.

Domnul va ţine Cartea Vieţii, Evanghelia, şi imediat, vom merge singuri fie la dreapta, fie la stânga, deoarece vom şti dacă suntem pentru răi sau nu. De aceea, şi în tronul în care stă arhiereul, în icoana lui Hristos este deschisă cartea şi nu este candelă deasupra – arătând că nu există milă la A doua Venire. Dar în catapeteasmă, cartea pe care o ţine Hristos este închisă şi există candelă, pentru că încă avem milă.

6. Pentru că vin zile foarte grele pentru omenire, Dumnezeu a ales unii oameni de i-a făcut ofiţeri.

7. Lucrurile se vor derula foarte repede. Diavolul va stăpâni. Pe toţi aceia care se vor apropia de el îi va zdrobi. El nu are prieteni.

8. Să luaţi aminte, pentru că cel rău întinde curse. Nu râdeţi! Este lângă noi şi voi nu puteţi să-l vedeţi. Ascultaţi ce vă zic. Nu încetaţi să vă rugaţi!

Diavolul pune pe oameni să păcătuiască şi după păcat îi înfricoşează şi îi face să se ruşineze să se mărturisească.

Am fost un sfert de oră în iad şi am crezut că am fost trei ore.

9. Toţi cei care vor primi pecetea (lui Antihrist) nu-şi vor găsi nicio clipă de linişte. Trebuie să vă câştigaţi o credinţă puternică singuri, cu răbdare, cu bunătate, cu dreptate. Să nu ne pierdem credinţa! Credinţă statornică şi Dumnezeu ne va ajuta. Fără rugăciune ne pierdem. Nu vă gândiţi la viitor. Toate sunt în mâinile lui Dumnezeu. Să citiţi cărţile Sfinţilor Părinţi în fiecare zi câte puţin şi Dumnezeu vă va lumina. Ulterior mintea voastră se va întări.

10. Rugăciunea „Doamne, miluieşte” este ca o sabie, care taie în două pe satana.

Ne-am găsit noi, sărmanii, în vremurile din urmă, şi monahi şi mireni, dar lupta este luptă. Nu vei înceta lupta nicio secundă. Luptă până la sfârşit! Şi atunci Domnul, care îi încununează pe oameni şi îi restaurează veşnic, El îţi va dărui în ultimul ceas nu lucruri mincinoase şi deşarte ale acestei vieţi, ci te va face vrednică să împărăţeşti în Împărăţia lui Dumnezeu. Veşnic! Nu 1.000 de ani sau 100.000 de ani. Veşnic [înseamnă] nu are sfârşit.

11. Încă pe atât să fie pământul (ca populaţie), Dumnezeu poate să-l hrănească. De învierea trupurilor nu vă îndoiţi. Iată, sunt de 90 de ani. Acest trup trebuie să se topească în mormânt, ca să iasă unul nou, nestricăcios, veşnic, fără să se îmbolnăvească, fără să-l doară, fără să înseteze, fără să se încălzească, va fi ca trupurile îngereşti. Doar să nu cădem în păcat. Dumnezeu vrea să-I spunem că doar pentru El vom trăi. Dacă rămânem în păcat, atunci şi cele mai de jos (chinurile iadului) sunt veşnice. De acolo nu se mai schimbă situaţia, muncile, chinul, durerea, flăcările.

Vouă, la Facultatea de Teologie, aceste lucruri vi le spun moale. Nici Iacov, nici Porfirie nu le spuneau aspru. Aşa trebuiau să le spună, ca să le audă lumea şi să se pocăiască. Vine diavolul şi mă loveşte fără milă. Îmi zice: „Nu le mai spune atât de clar. Lasă-i să doarmă. Nu-i lăsa să se trezească”.

(traducere, sursa originală: http:// vatopaidi.wordpress)

sursa:http://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com