Şi totuşi oameni speciali există!

În dimineaţa asta sunt gânditoare, sunt pusă pe întrebări filozofice, la care normal că nu primesc răspuns, dar pe care simpla mea existenţă le emite pentru a nu întreţine starea anostă a neuronului meu. Deci dragii mei, care e rostul nostru pe pământ? Glumesc, nu mă gândeam la asta deşi e o idee ce merge la rândul ei mărunţită. De fapt mă gândeam şi încercam să găsesc cea mai mare revelaţie pe care o poate avea omul pe de-alungul vieţii lui aşa, aceea “sudden realization” (vorba filmului) pe care o are un om în cursul vieţii în urma căreia vede lucrurile cu alţi ochi, tratează oamenii de la alt nivel ca până atunci şi valorifică lucrurile din jurul său diferit. Şi ele sunt multe…sunt convinsă…însă mă gândeam care ar fi the great one şi cam în ce perioadă a vieţii lui apare. Ok înţeleg, lucrurile variază de la om la om de la cultură la cultură şi cu siguranţă n-am găsit-o încă pe cea pe care o caut aşa că o să o analizez pe prima care mi-a venit în minte zilele astea. Eu cred că lumea unui individ se zguduie, mai mult sau mai puţin, în momentul în care realizează că nu este cu nimic special faţă de restul oamenilor din jurul său. Nu mă înţelegeţi greşit, toţi suntem diferiţi între noi, însă trebuie să recunoaştem că la un moment dat, dacă nu întreaga viaţă, toţi am trăit cu impresia că suntem speciali, că existăm cu un scop bine determinat, că nu trăim o viaţă de rând şi mai mult că nouă nu ni s-ar putea întâmpla anumite lucruri (fie vb între noi, rele). Şi iată omul aflat în deplină încredere în ceea ce este şi/sau ce poate deveni, înfipt în convingerile sale, stăruind în ideea de unicitate în vastul spaţiu pământesc, îşi frânge aripile de cele mai multe ori subit în acest zbor banal bombardat cu probleme, decepţii, suferinţe, poveşti triste poveşti pe care el omul le auzise de mai multe ori de la alţii la fel ca el, care nu credeau că pot trece prin asta. Şi nici măcar necazul nu-l face diferit.

Şi totuşi oameni speciali există, sunt câţiva care au depăşit ideea de concept a gândirii lor făuritoare de nemaivăzut, s-au desprins de plebe şi şi-au depăşit condiţia, au creat ceva care i-a făcut speciali. Unii s-au simţit speciali pentru o clipă, unii pentru un timp, alţii au rămas speciali. Şi cert e că momente avem cu toţii când pentru cineva sau pentru noi înşine devenim speciali şi asta ne face fericiţi. Fericiţi că ieşim din banalitate, fericiţi că suntem superiori, că ieşim în evidenţă, că nu suntem ca restu'. Însă dacă te întorci o clipă şi priveşti lucrurile cu sens prin simplul fapt că ne dorim să fim speciali şi facem totul ca să fim diferiţi, suntem exact ca alte milioane de oameni care îşi doresc sau fac asta. Şi asta ne face nefericiţi, mai ales că unii pot şi alţii nu.

Dar nu renunţăm la idée şi nu vrem să ieşim din tiparul majoritar, poate că voinţa ne face pe toţi speciali, şi prin urmare cu nimic deosebiţi, dar continuăm să trăim drama omului de rând până la următoarea revelaţie, sunt şi eu aici la fel ca tine şi ca noi toţi, nu excelez prin nimic şi nu mă deosebesc ca individ, faptele nu mă ocolesc şi nici eu pe ele, îmi doresc lucruri speciale şi oameni speciali în jurul meu, însă ceea ce aduc eu nou gândurilor mele, este că nimic nu e special decât dacă îl facem noi să fie special pentru noi şi că important e nu să fii cât mai special, ci să ai cât mai mulţi oameni în ochii cărora să fii special şi pe care să-i vezi tu speciali. Şi dacă ne gândim pentru cât timp ajungem la altă revelaţie, pe care o are omul spre sfârşitul vieţii când se întreabă “ce am făcut la viaţa mea” dar asta e altă poveste.

Fiecare interpretează revelaţia asta cum vrea sau cum poate, unii poate o ocolesc, alţii poate nu au parte de ea, aşa că fără să ne mai punem întrebări şi să ne batem capul…let s make the best of it…..let s make it as special as it gets !

sursa: http://cuvintecuculoare.wordpress.com/

Investim tot ceea ce avem în fațadă și uităm că temelia e cea mai importantă la o construcție

Câţi dintre noi se simt bine în pielea lor, în viaţa lor, în familiile lor? Câţi dintre noi sunt pregătiţi pentru o schimbare radicală? Câţi dintre noi au curajul să facă o astfel de schimbare? Câţi dintre noi pot să recunoască că au greşit? Câţi dintre noi ştiu ce e aia fericire? Câţi dintre noi ştiu unde să o caute? Câţi dintre noi ştiu să iubească? Câţi dintre noi ştiu să ceară? Câţi dintre noi ştiu să primească? Câţi dintre noi ştiu să asculte? Câţi dintre noi ştiu să dăruiască? Câţi dintre noi ştiu să împartă? Câţi dintre noi ştiu să mulţumească? Câţi dintre noi ştiu să aline? Câţi dintre noi ştiu să preţuiască? Câţi dintre noi ştiu să aprecieze? Câţi dintre noi ştiu să trăiască?

Cu fiecare secundă, minut, oră, zi, săptămână, lună, an, uităm lucrurile elementare. Uităm cum se fac lucrurile simple. Uităm cine suntem, uităm ce vrem, uităm tot. Ne alimentăm cu lucruri la îndemână, ne consumăm energia pe lucruri prea puţin importante, ne mutilăm dorinţele, ne umplem de venin, ne pregătim armele pentru razboaiele surde cu toţi din jurul nostru. Suntem nervoşi, ne dezumanizăm, devenim canibali.

Aşteptăm să se stingă lumina şi muşcăm în stânga şi în dreapta. Nu mai avem reguli, nu mai avem mamă şi nici tată. Suntem fiare. Luptăm cu toţi. Luptăm cu cei din jur, luptăm cu noi. Ni se lipesc de noi obiceiuri proaste. Nu ştim să ne alegem modelele, uităm să fim oameni şi ne ghidăm după lucruri de suprafaţă. Avem războaiele noastre. Al căror scop nu există. Suntem de suprafaţă, suntem superficiali, ne hrănim cu tâmpenii. Ne cade mereu greu la stomac dar facem eforturi.

Ne ridicăm şi o luăm din nou de la capăt. Ne certăm cu părinţii, ne înjurăm în trafic, nu vorbim ani de zile cu copiii noştri. Ne certăm cu prietenii de o viaţă pe tot felul de lucruri mărunte. Ne dezumanizăm. Căutăm fericirea pe net. Ne iubim prin ecranele monitoarelor. Trimitem felicitări virtuale, înghesuim sute de fețe zâmbitoare prin sms-urile pe care le trimitem. Judecăm după aparenţe, la cald.

Nu lăsăm nimic să se răcească. Ne dorim să continuăm relaţiile ratate şi uităm să dăm şanse oamenilor care chiar contează. Ne debarasăm de toţi oamenii buni şi ne alăturăm oamenilor care nu ne merită. Ne place mereu fructul interzis şi nu ezităm să muşcăm din el până ne doare gura. Până ne otrăvim, până ne ardem limba, până ne apar afte în gură. Luptăm pe toate planurile. Cedăm când ne e greu, când cineva care merită a făcut o greşeală. Nu vrem să îl iertăm fix pe cel care greşeşte cel mai puţin.

Ne aruncăm în braţele altora. Ne bucurăm că am scăpat de un om care chiar ne iubea. Ne lipim buzele de toate trupurile pe care le vedem. Limba noastră face vârtej în gurile tuturor. Ne amestecăm trupurile cu oricine, oricând, oricum. Ne afundăm zilele proaste în tot felul de aşternuturi străine. Ne încântă complimentele chiar şi când sunt false, aruncăm like-uri şi abia aşteptăm să le primim înapoi. Uităm de oamenii dragi, îi sunăm rar, îi repezim. Uităm când sunt zilele lor de naştere.

Alergăm după oferte, ne golim cardurile pe lucruri inutile, umplem căruţurile cu e-uri. Uităm cine suntem şi vrem să devenim altcineva. Suntem plini de invidie. Suntem supăraţi că prietenii cei mai buni câştigă mai bine. Investim tot ceea ce avem în faţadă şi uităm că temelia e cea mai importantă la o construcţie. Habar nu avem care sunt modelele noastre. Ne spălăm cu şamponul X pentru că şi X-uleasca o face. Uităm de noi, ne dezumanizăm, ne pierdem, ne irosim puţin câte puţin. Suntem în căutare de tot dar nu punem mâna în esenţă pe nimic.

sursa facebook

NU îmi pare rău...

- că anumite decizii nu au fost cele mai bune, fiindcă am învățat din fiecare câte o lecție dureroasă. 

- că am dat curs viselor mele, în ciuda faptului că cele mai multe s-au destrămat de-a lungul timpului. 

- că am iubit chiar dacă sentimentul s-a dovedit înșelător și dureros, am descoperit astfel că iubirea este un dar mult prea prețios pentru a nu fi multiplicat de mii de ori. 

- că am avut încredere în oameni. În ciuda modului în care am fost tratată, în ciuda faptului că am fost dezamăgită de mulți dintre ei, am descoperit adevăratul sens al cuvântului ”prietenie” și am avut șansa de a putea ierta și a oferi o nouă șansă.

- că am luat-o de la capăt de prea multe ori. Uneori, ai nevoie de un început nou ca să poți continua să mergi mai departe. Uneori, ai nevoie de timp și distanță, de singurătate și liniște, de tine și de Dumnezeu pentru a putea supraviețui și a te ridica din propria cenușă. 

- că am întins mâna celor aflați în nevoie, chiar dacă nimeni nu mi-a cerut ajutorul, chiar dacă de cele mai multe ori gestul meu de ajutor și suport a fost considerat o jignire. Nu este umilitor să ceri ajutor și nici să primești, este umilitor să nu faci nimic pentru a-ți reveni, să te complaci în situația dată. 

- că m-am schimbat, că am devenit o altă persoană. Tot ce contează este să fii mândru/ă de persoana care ai devenit, să fii conștient de alegerile pe care le faci, de drumul pe care-l parcurgi și de tot ceea ce te reprezintă. 

- că am plâns, că am urât, că am renunțat la vise, oameni, momente, amintiri, fiindcă toate acestea m-au preschimbat în persoana care sunt astăzi. Chinurile, durerea, dezamăgirea nu m-au determinat nici să-mi pierd încrederea și nici credința în Dumnezeu, ci m-au motivat să devin un om mai bun, un om care se acceptă așa cum este, cu bune și cu rele, și care încearcă cu fiecare zi care trece să dea tot ce este mai bun, să-ți învingă propriile temeri, să spargă propriile bariere și limite. 

- că încă mai cred în vise frumoase, în iubirea sinceră și necondiționată, în romantism, în suflete pereche, în principii, în inimi mari și pline de generozitate, în povești cu happy end și vieți împlinite. 

Pot fi un simplu om, dar atâta timp cât am atât de multe lucruri în care să cred, sunt un om special și nimeni nu-mi poate smulge acest gând din suflet.

sursa: http://anasstassya.wordpress.com/

Ce înseamnă să fii o femeie puternică

De când sunt mici, copiii sunt învăţaţi cum ar trebui să se comporte. Fetiţele sunt învăţate să fie delicate, elegante, liniştite, “că doar sunt domnişoare”, iar băieţii sunt învăţaţi să fie descurcăreţi, puternici, să nu plângă, “că doar sunt bărbaţi”, iar “bărbaţii nu plâng”.

În ultimul timp, se observă că şi fetele au început să primească aceeaşi educaţie ca băieţii, să fie puternice, să nu plângă, să fie sigure pe ele, să nu se lase afectate sau intimidate de nimic.

Multe dintre aceste fete, devin femei reci, incapabile să îşi exprime sentimentele şi să le înţeleagă pe ale celor din jur.

Ele consideră că sunt femei puternice şi că, prin urmare nu îşi permit să fie vulnerabile, să se arate aşa cum sunt ele în realitate. Astfel, ele ajung să poarte o mască, crezând că aşa vor fi mai respectate sau că nu vor mai suferi.

De multe ori îşi reprimă sentimentele, atunci când suferă, căci, cred ele, sunt femei puternice şi nu îşi pot permite să plângă sau să se lase doborâte de probleme.
Ele consideră că dacă plâng sau dacă arată că sunt afectate de anumite situaţii din viaţă, este nedemn pentru ele, căci îşi pierd calitatea de “femei puternice” în ochii celor din jur şi probabil şi în ochii lor.

Nu îşi dau seama că prin această atitudine îi pot îndepărta pe mulţi din jurul lor, pe partener şi chiar pe copii, căci aceştia le pot percepe ca fiind reci, indiferente sau poate chiar rele. Şi ajung să se mire şi să se frustreze că sunt neînţelese şi sunt neapreciate de cei din jur.

A fi o femeie puternică, nu înseamnă să nu îţi arăţi sentimentele, să nu plângi când ai inima frântă, sau să nu te laşi în voia pasiunii, când situaţia o cere.

O femeie puternică este aceea care îşi poate exprima clar şi sincer sentimentele, care este în stare să recunoască şi să accepte că este vulnerabilă uneori, dar are puterea să zică printre lacrimi “totul va fi bine.”

O femeie puternică are încredere în ea şi ştie că, chiar dacă astăzi este jos, mâine se va ridica şi va zâmbi din nou. Ea înţelege şi acceptă că este o fiinţă umană, că are sentimente şi emoţii şi că este perfect normal ca uneori în viaţă să aibă momente de tristeţe, de vulnerabilitate. Ea le acceptă şi e pregătită să le trăiască şi să le exprime când le vine momentul.

Puterea ei vine din interior, din încrederea în ea şi în forţa Divină, iar această putere este cea care îi permite să fie Autentică, să fie ea însăşi în diferitele momente din viaţă.

Ea ştie că dacă azi plânge, pentru că are inima tristă, nu înseamnă că este slabă şi că nu este bine să arate că suferă. Dimpotrivă, ea are puterea să arate ceea ce simte, să accepte că nu este perfectă şi că, în acele momente are nevoie de sprijin şi înţelegere. Mâine se va ridica şi va surâde din nou şi va oferi celor din jur tot ceea ce are ea mai bun; însă azi este ea care care are nevoie de sprijinul celor din jur.

Aşa este normal şi firesc; toţi suntem fiinţe umane, nimeni nu este perfect şi nici nu trebuie să fie.

Aceasta este frumseţea şi măiestria vieţii; să fim capabili să fim noi înşine, să fim autentici în oricare moment şi situaţie din viaţă, să ne bucurăm şi să împărţim bucurie, atunci când suntem “pe val”, dar să ne permitem să trăim şi tristeţea atunci când suntem jos, să acceptăm situaţia şi să cerem sprijinul celor din jur; să avem curajul să ne arătăm aşa cum suntem.

Atunci când suntem jos, cel mai important lucru este să avem mereu încredere că ne vom ridica din nou, să ştim că este doar o situaţie trecătoare şi că, în ciuda suferinţei din acel moment, noi vom avea puterea să ne ridicăm peste ea, şi să mergem înainte.

O femeie puternică ştie toate aceste lucruri şi se acceptă şi se iubeşte necondiţionat, atât în momentele bune, cât şi în cele mai puţin bune din viaţă.

Adevărata putere, nu stă în a arăta celor din jur că eşti o femeie puternică, prin ceea ce faci sau ceea ce spui, dar înăuntrul tău să fii speriată şi frustrată pentru că nu îţi poţi permite să te arăţi aşa cum eşti, de teamă că vei fi judecată sau criticată.

Adevărata putere stă în a avea curajul să te arăţi aşa cum eşti şi de a-ţi rămâne autentică ţie însăţi, cu riscul de a fi poate, criticată sau înţeleasă greşit.

Să fii o femeie puternică înseamnă să ai curajul să lupţi pentru ceea ce îţi doreşti, şi pentru ceea ce crezi, în ciuda fricii şi a riscului la care te expui. Este posibil să obţii rezultatele dorite, sau este posibil să nu le obţii. Dar însăşi faptul că îţi asumi acest risc, te face o femeie puternică.

Să fii o femeie puternică, înseamnă să îţi asculţi mereu inima, chiar şi atunci când pare că toate din jurul tău îţi sunt împotrivă. Nu este întotdeauna uşor să faci ceea ce îţi doreşti, sau ceea ce simţi, dar şi recompensa este pe măsură.

Îmi vine acum în minte, un studiu despre care am auzit la un curs de dezvoltare personală, care s-a făcut pe bătrâni peste 65 de ani, care au fost întrebaţi ce anume regretă cel mai mult la viaţa lor. Şi peste 80% dintre aceştia, au răspuns că regretau faptul că nu au avut curajul să trăiască aşa cum şi-ar fi dorit, că le-a fost frică să facă unele lucruri în viaţă, sau să ia anumite decizii. Iar acum, la bătrâneţe, se intrebau, cu regret, cum ar fi fost viaţa lor dacă ar fi avut curajul să trăiască aşa cum şi-ar fi dorit, dacă ar fi făcut ceea ce îşi doreau, şi nu s-ar fi lăsat copleşiţi de frică.

Oare, ce poate fi mai trist, decât să regreţi ceva ce nu ai făcut, şi să te întrebi cum ar fi fost dacă ai fi avut curajul să faci acel lucru? E posibil ca uneori, rezultatele să nu fie cele aşteptate, însă cu siguranţă sentimentul că ai făcut ceea ce ai simţit, şi că ai avut curajul să acţionezi, îţi dă mai multă putere şi încredere în tine, decât să trăieşti cu regretul şi să te întrebi mereu cum ar fi fost dacă ai fi făcut ceva…

Puterea stă în interiorul nostru; toţi o avem. Trebuie doar să avem încredere în ea. Iar asta, este o alegere. Putem alege să fim femei puternice, sau putem alege să fim victime. Iar asta face diferenţa între a trăi o viaţă împlinită, şi a trăi la voia întâmplării.

Ce înseamnă pentru tine să fii o femeie puternică? Ce lucruri curajoase ai făcut până acum, pentru a-ţi dovedi că ai încredere în tine, şi că nu te laşi copleşită de temeri?

Te rog, lasă-mi un comment şi spune-mi cum vezi tu o femeie puternică şi ce anume te inspiră pe tine să fii o femeie puternică.

Ceea ce mă inspiră pe mine cel mai mult să fiu puternică, este gândul că nu vreau să ajung la 65 de ani şi să regret că nu am avut curajul să îmi trăiesc viaţa aşa cum am vrut şi am simţit, şi să mă întreb cum ar fi fost dacă m-aş fi lăsat copleşită de frică şi nu mi-aş fi urmat drumul cu încredere şi curaj.

Aştept commentul tău! 
Îţi mulţumesc!

sursa http://femeieimplinita.com/

 

RUGĂCIUNEA PREASFINŢITULUI EREMEI (SCHIMNICUL) CĂTRE SFÂNTUL MARE MUCENIC PANTELIMON

O, Mare Mucenice şi Tămăduitorule Pantelimon! Roagă-te lui Dumnezeu pentru noi şi nu lăsa să rămână în noi bolile trupeşti şi sufleteşti de care suferim. Vindecă bolile pricinuite de patimile şi păcatele noastre. Bolnavi suntem noi de lene, de slăbiciune trupească şi sufletească – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Bolnavi suntem noi de dorinţe şi împătimire de lucrurile trecătoare pământeşti – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Bolnavi suntem, o Sfinte Pantelimon …

Bolnavi suntem noi de uitare pentru lucrarea mântuirii, pentru păcatele, neputinţele şi pentru datoriile noastre – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Bolnavi suntem noi de ţinerea în mintea noastră a răului, de mânie, de ură, de tulburare – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

O, Tămăduitorule a Sfântului Athos şi a întregii lumi! Bolnavi suntem noi de invidie, mândrie, îngâmfare, preamărire, de rând cu nemernicia şi netrebnicia noastră – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Bolnavi suntem noi de multele şi feluritele căderi în poftele trupului: în desfrânare, în mâncarea cea fără de saţ, în nereţinere, în desfătare – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Bolnavi suntem noi de prea mult somn, de prea multă vorbire, de vorbire deşartă şi de cea săvârşită cu judecată – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

O, Sfinte Pantelimon! Ne dor ochi noştri de privirile păcătoase …

Ne dor urechile noastre de auzul cuvintelor deşarte, a cuvintelor rele, defăimătoare.

Ne dor mâinile noastre neîntinse spre săvârşirea rugăciunii şi spre fapta cea de milostenie – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Ne dor picioarele noastre nepornite grabnic spre Biserica Domnului, dar care uşor se îndreaptă spre căi rătăcite şi spre locuinţele acestei lumi – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Dar cel mai mult ne dor limba şi buzele noastre de rostirea cuvintelor zadarnice, deşarte, urâte, de nerostirea cuvintelor de rugăciune, de laudă sau de rostirea acestora cu nepăsare, cu neluare aminte şi fără de pricepere– tămăduieşte-ne, o, Milostive!

Tot trupul nostru este bolnav:

Bolnavă este mintea noastră şi lipsită de înţelegere, înţelepciune şi de cugetare.

Bolnavă este voinţa noastră, care se întoarce de la lucrurile sfinte şi se îndreaptă spre lucruri păcătoase, dăunătoare nouă şi neplăcute lui Dumnezeu.

Bolnavă este închipuirea noastră, care nu doreşte şi nu este în măsură să conştientizeze atât moartea şi suferinţa veşnică a păcătoşilor, cât şi Fericirile Împărăţiei Cereşti, mânia Domnului, patimile lui Hristos pe cruce, răstignirea Lui. O, Sfinte Pantelimon, tămăduieşte-ne.

Ne doare totul în noi.

În neputinţă este sufletul nostru cu toate puterile şi priceperile lui.

În neputinţă este trupul nostru cu toate mădularele lui.

Tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon, Tămăduitorul cel fără de arginţi, Doctorul cel mult iubitor şi sluga Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Nu ne lăsa pe noi în urgia bolilor şi neputinţelor, ci tămăduieşte-ne cu puterea Harului tău şi vom lăuda Preasfânta Treime: pre Tatăl, pre Fiul şi pre Sfântul Duh, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu care te trimite spre slujire bolnavilor şi vom mulţumi harului tău purtător de vindecări în veci. Amin.

Rugăciune pentru vindecare

Dumnezeule Atotputernice, Cela ce cu mila Ta pe toate le zideşti spre mântuirea neamului omenesc, cercetează-l pe robul Tău (…), pe cel ce cheamă numele lui Hristos, vindecă-l de toată boala trupească şi slobozeşte-l de păcat şi de ispitirile păcătoase, de orice necazuri, şi orice asuprire vrăjmăşească îndepărteaz-o de la robul Tău. Ridică-l pe el din patul păcatului şi îl aşează în Sfânta Ta Biserică – sănătos cu trupul şi cu sufletul ca să slăvească împreună cu toţi oamenii, prin fapte bune, numele lui Hristos, că Ţie îţi înălţăm slavă împreună cu cel fără de început al Tău Fiu şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

sursa: Mânăstirea Dervent

preluat de http://www.cuvantul-ortodox.ro/

To say or not to say…

M-am trezit în dimineaţa asta iritată de complexitatea cuvintelor. A cuvintelor în general…nu a ceva anume spus, nu a cuiva anume, doar a cuvintelor aruncate, a cuvintelor spuse degeaba. Sunt baricadată de partea comunicării verbale, sunt un om al cuvintelor, un om care spune multe şi nevrute…care aruncă la rândul lui cuvinte pe care apoi şi-ar dori să le poată lua înapoi, care iubeşte cuvintele frumoase, înlănţuite armonios la momentul potrivit s.a. Şi totuşi….mă lovesc de superficialitatea oamenilor şi încep să-mi fac procese de conştiinţă, să iniţiez procese de remediere. Nu vreau să folosesc anumite cuvinte doar pentru că sună bine, nu vreau să-mi exprim sentimentele în cuvinte…vreau să le arăt, nu vreau să mă rănesc în cuvintele aruncate de oamenii din jurul meu, nu vreau să cred că prin “a spune” rezolv mai multe decât prin “a face”. Situaţia stă în felul următor…

Pe de o parte, să vorbim despre cuvintele spuse degeaba. Cuvintele care….nu trebuie să lipsească şi totuşi prezenţa lor e mai mult decât redundantă în anumite cazuri. Vorbesc despre cuvinte care vin din obişnuinţă, atunci când ar trebui să vină din suflet, despre cuvinte care vin prea târziu, atunci când nu mai ai nevoie de ele, cuvinte care nu reuşesc să te facă să te simţi mai bine, cuvinte care nu reuşesc să vindece…cuvinte spuse degeaba. Acele cuvinte care-şi pierd din încărcătură pentru că nu mai sunt folosite când şi cum trebuie, care ajung să fie inutile, lipsite de sens şi fără nici un impact asupra oamenilor, pentru că oamenii au uitat să le dea sensul şi menirea potrivită. Gândiţi-vă la “te iubesc” “mi-e dor de tine” “îmi pare rău” “îmi cer scuze” “promit să nu mai fac” “o să fie bine” “n-am nimic” şi altele din familia asta…..how many people say those…and really mean them?

Pe de altă parte, să vorbim despre cuvintele care dor. Cuvinte care descriu adevăruri…adevăruri pe care le ştii, dar pe care ţi-e greu să le auzi în cuvinte, sau adevăruri pe care nu le ştii, şi nu le-ai face față. Sunt cuvintele care reuşesc să-ţi sfâşie inima, să-ţi dărâme speranţele, care-ţi pot tăia din avânt şi îţi pot suprima entuziasmul. Cuvinte rele, sau spuse cu răutate, cuvinte negândite sau cuvinte intenţionate, cuvinte care taie ca un cuţit. În general sunt cuvintele pe care le regreţi ulterior, pe care le-ai lua înapoi…şi pentru că nu poţi, încerci să le ajustezi cu un “îmi pare rău” de mai sus….la fel de inutil. Din fericire, cuvintele trec la fel de repede ca şi atunci când au fost aruncate…iar când e vorba despre vindecarea rănilor de cuţit, intervine capacitatea noastră de a fi toleranţi sau de a trece peste cuvintele reci, rele, dureroase, nervoase sau indiferente.

Aşa că….pentru mine cuvintele rămân…o unealtă a comunicării, rămân indispensabile, şi folosite în direcţia corespunzătoare, vor rămâne cu esenţa caracteristică şi un gram de frumos în fiecare dintre ele. Nu mi-e greu să spun “mi-e dor de tine” şi nici un “te iubesc” atunci când simt nevoia să le spun, nu mi-e greu să încerc să ofer un zâmbet în loc de priviri şi cuvinte aruncate la nervi, şi mai ales...nu mi-e greu să accept oamenii şi să trec peste cuvintele lor deseori tăioase…pentru că ele, cuvintele…rămân la urma urmei…doar nişte cuvinte.

de Deeasmile

Aşa va fi. Ai să vezi!

Celei care a însemnat enorm pentru mine...

Tu, să ştii că mă gândesc la tine câteodată. Mă întreb cum eşti, dacă eşti bine, îţi transmit gânduri bune. Mă gândesc câteodată de ce n-am mai vorbit. Apoi îmi aduc aminte. Am înţeles de atunci de ce nu mai vorbim, de ce nu ne mai scriem, am acceptat de atunci că energia nu era una benefică pentru nici una dintre noi. Energie care pe mine mă obosea. Şi lucrul ăsta l-am simţit abia atunci când am rămas fără ea. Dar mă gândesc câteodată la tine. Şi întotdeauna zâmbesc şi îmi amintesc doar lucrurile frumoase. Şi cred că am rămas cu ce trebuia.

Şi cred că e mai bine că nu mai vorbim. Cred că la un moment dat, poate curând, poate peste ani, o să ne întâlnim, total întâmplător, aşa cum ne-am dorit. Îmi imaginez că o să fie vară şi o să te bucuri să mă vezi, aşa cum o să mă bucur şi eu că te văd. O să fim grăbite amândouă, dar o să ne aşezăm pe o bancă şi o să începem să ne povestim toţi anii din urmă. Eu o să mă mir că nu te-ai schimbat deloc iar tu o să mă lauzi că m-am maturizat. O să râdem ore în şir fără să ne dăm seama cum zboară timpul. Apoi ne vom lua rămas-bun, nu pentru că am epuizat subiectele de conversaţie, ci pentru că s-a lăsat răcoare, ştiind amândouă că iarăşi nu vom mai vorbi ani întregi. Aşa va fi. Ai să vezi!

cu unele mici modificări de text
sursa: http://cuvintecuculoare.wordpress.com/

Înstrăinare

Oamenii te condamnă atunci când te înstrăinezi de ei. Se simt neglijaţi, abandonaţi, neîndreptăţiţi. Şi prea puţin dintre ei se întreabă care a fost motivul pentru care te-ai distanţat. Nu fac niciun efort să vadă dacă a fost ceva greşit la ei, ci vor vedea de îndată numai greşeli la tine, iar dacă aceste greşeli nu există, le vor născoci. Nu își vor asuma nicio vină, nu vor accepta că au fost îndepărtați și te vor dușmăni.

Este adevărat că înstrăinarea şi abandonul dor şi creează frustrări şi întrebări...

La un moment dat am ales să fac ordine în viaţa mea, iar asta a însemnat invariabil să mă îndepărtez de anumiţi oameni. De ce? Pentru că în orice relaţie, fie că este una de iubire, de prietenie sau de colegialitate este nevoie de doi. Iar atunci când într-o relaţie am rămas singură, am abandonat.

M-am îndepărtat de oamenii cu care nu am nimic în comun. Deşi am acceptat întotdeauna personalităţi extreme, mentalităţi diferite, gusturi diferite, unii au fost atât de diferiţi încât nu aveam niciun punct comun. Ba mai mult, aceştia au încercat într-un mod agresiv să îşi impună părerile şi gusturile, nerespectându-mi personalitatea.

M-am îndepărtat de oamenii lipsiţi de ambiţii şi de valori, oameni pe care m-am săturat să-i trag în sus şi să le înfrumuseţez sufletele.

M-am îndepărtat de oamenii care doar m-au folosit, purtând măşti prietenoase după care se ascundeau scopuri proprii.

M-am îndepărtat de oameni care în faţa mea defilau cu bune intenţii, dar prin spate îmi nutreau sentimente de ură şi invidie.

M-am îndepărtat de oamenii răi, negativi, pesimişti, care strică mereu armonia din jurul lor, oameni care te indispun cu stările lor proaste, care au mereu ceva de reproşat şi pentru care orice ai face nu este niciodată destul.

M-am îndepărtat de oamenii egoişti, care trăiesc doar pentru binele propriu, care se pun mereu pe primul loc şi care cred că li se cuvine totul.

M-am îndepărtat de oamenii curioşi, pe care-i preocupau mai mult amănunte din viaţa mea decât persoana mea şi ceea ce aveam de oferit.

M-am îndepărtat de oamenii nesinceri, de prefăcuţi, de ipocriţi, de bârfitori, de aceia care m-au judecat pentru felul în care mi-am administrat viaţa.

M-am îndepărtat de oamenii care m-au transformat imediat într-un duşman atunci când i-am contrazis şi când nu le-am spus ceea ce le plăcea să audă.

M-am îndepărtat de oamenii care au încercat să mă limiteze și să mă tragă în jos, oameni de la care nu am învățat decât partea urâtă a vieții.

M-am îndepărtat de oamenii care doar îmi iroseau timpul pentru a-și umple singurătatea.

M-am îndepărtat de oamenii insensibili la frumos, oameni concentraţi prea mult pe „a avea” şi prea puţin pe „a fi”.

Nu, nu mi-a fost uşor să mă îndepărtez de oameni, pentru că de fiecare om în parte cu care am relaţionat m-au legat senstimente frumoase. Dar nici nu am vrut să mă iluzionez în continuare cu prietenii şi cu relaţii bune închipuite.

Unii au rămas în urma mea privind cum mă distanţez şi nu au făcut niciun efort ca să mă oprească. Alţii m-au urât şi trăiesc cu impresia că m-am schimbat, că evoluţia mea m-a transformat într-un om încrezut, ceea ce nu este adevărat. Dar, pentru aceia incapabili să îşi asume eşecurile de care se fac responsabili trebuie găsit mereu un vinovat...

Aceia care se întreabă de ce m-am îndepărtat ar trebui ca înainte să mă acuze de indiferență și de înstrăinare datorită unor motive închipuite, să caute adevărul în caracterele lor, în purtarea lor, în sufletele lor.

M-am îndepărtat aşa cum mi-a dictat inima şi raţiunea şi am păstrat aproape de mine doar oamenii care cunosc şi preţuiesc valoarea prieteniei şi a omeniei.

de Irina Binder

sursa: http://www.irinab.com/

Momente în viață

Sunt…momente în viață. Asta îmi spun de fiecare dată, fie că e vorba de un moment încărcat de bucurie, fie că este unul de mare tristețe.

Zi de zi trăim momente. Mai însemnate sau mai puțin însemnate, mai vesele sau mai triste, cu fiecare zi care trece, mai numărăm câte o amintire, câte un gând, un sentiment, o povață sau o povară.

Sunt momente când sfârșitul unei zile ne întristează pentru că nu putem trăi la infinit clipele care ne-au făcut inima să tresalte de bucurie și momente când căderea nopții e o binecuvântare, care ne acoperă sufletul cu vălul invizibil al speranței că mâine va fi puțin mai bine.

Sunt momente când trebuie să hotărăști de unul singur dacă trebuie să mergi tot înainte pe drumul ales sau dacă e timpul să pui punct și să o iei de la capăt, iar aceasta este probabil cea mai grea decizie pe care suntem forțați să o luăm câteodată. Singuri. Pentru că viitorul stă adesea chiar în mâinile noastre.

Sunt momente când tot ce ne rămâne este iubirea pentru propria persoană, deși, uneori o pierdem și pe aceasta.

Sunt momente când ceea ce îți dorești și ceea ce obții sunt două lucruri complet diferite, la fel cum sunt momente când ceea ce primești înseamnă prea puțin comparativ cu ceea ce oferi.

Sunt momente când ai motive să plângi până la epuizare și momente când găsești câte un motiv de bucurie în cele mai mărunte și aparent neînsemnate lucruri.

Sunt momente când Dumnezeu îți scoate în cale oameni extraordinari care să-ți călăuzească pașii spre a ajunge într-un loc mai bun și momente când îi ia pe acei oameni de lângă tine pentru a te învăța că nimic nu durează o veșnicie și că suntem totuși mici, atât de mici…

În cele din urmă, sunt momente când învățăm că oamenii rămași în urmă nu trebuie amintiți nici cu regret, nici cu mâhnire, nici cu ură. Ei fac parte din trecut pentru că într-un fel sau altul au șlefuit omul care azi e mai înțelept și mai bun decât era cu un an sau cu mulți ani în urmă.

Sunt…momente în viață.

de Iustina Ţalea Dinulescu

Despre vindecarea ”victimei”

O femeie povesteşte furioasă: ”soţul meu mă înşeală, nu-i pasă de mine, vorbeşte la telefon cu x şi cu y, bea prea mult alcool, lipseşte de acasă, face aia şi face ailaltă...”! ”Dar la început, când v-aţi cunoscut, nu făcea oare lucrurile astea”? ”A, ba da”, recunoaşte femeia. ”Ne-am dus într-o vizită şi el ieşea afară, să vorbească la telefon cu fosta iubită, iar aceea îi dădea continuu mesaje şi îl suna”. ”Nu cumva te ignora şi la început, dar n-ai vrut să vezi asta”, am insistat eu? ”Ba da, dar am crezut că se schimbă”, a replicat ea. ”Îmi era frică să spun ce gândesc şi ce vreau, veneam cu frică acasă, să nu se supere de la ceva, făceam lucrurile de frică”! ”Atunci, dacă tot erai nefericită, de ce te superi şi de ce nu-i dai voie să plece, de ce te opui fericirii tale? Nu cumva te simţi mai bine în absenţa lui”? ”Ba da”, recunoaşte ea inocentă şi uluită!

Victima din noi se măreşte şi se trezeşte la viaţă pe măsură ce trece vremea şi evităm să ne asumăm responsabilitatea pentru alegerile noastre. Victima a văzut de la început că nu are o relaţie de iubire cu bărbatul de lângă ea, dar a decis să intre într-o relaţie în care nu primea iubire şi, evident, nu iubea. O relaţie bazată pe frică nu poate duce decât la mai multă frică; numai o relaţie bazată de iubire, pe respect, pe acceptare, o relaţie asumată în întregime, ca fiind propria ta alegere, poate rezista în timp şi devine sursă de hrană pentru suflet. Energia victimei, atât de prezentă în lumea întreagă, dar şi atât de inconştientă, devine mai puternică atunci când este alimentată. Energia victimei ne creează probleme nenumărate, nu doar în cuplu, ci şi în alte relaţii de viaţă. Victima din noi pretinde că cineva din afară, fie un soţ, fie o mamă, un tată, un copil, un guvern, o coaliţie sau mafia mondială, ne cauzează suferinţa, dar – în acelaşi timp în care agresivitatea interioară ni se face cât Turnul Eiffel – vinovăţia noastră creşte. De ce? Pentru că am luat o decizie, am făcut o alegere, am văzut, pe de altă parte, aspecte neplăcute la cealaltă persoană, şi le-am ignorat; nu ne-am asumat responsabilitatea pentru alegerea noastră, dar am aşteptat ca celălalt ”să se schimbe”, fără să fim conştienţi că noi am decis să intrăm în poveste. Suferinţa, frica, fie ea de separare, de a fi abandonat, agresivitatea, răutatea, critica şi toate cele ce compun starea de victimă sunt expresii ale neînţelegerii puterii noastre de a alege. În orice situaţie, oricât de grea ar părea, nu am aterizat ca extratereştrii în deşert, ci fiindcă am decis noi înşine. Oricând avem puterea să facem altă alegere, oricare alta, decât aceea de a ne plânge de milă. O alegere asumată înseamnă asumarea oricăror consecinţe. 

Dacă ne-am desprinde de energia victimei din noi am avea cu siguranţă mai puţine divorţuri, mai multă iubire, mai puţină ură şi mult, mult mai puţină agresivitate. Energia vindecată a victimei ne-ar face mai responsabili, mai conştienţi şi mai puţin dispuşi să criticăm lumea pentru ceea ce ni se întâmplă. Semnul sigur c-o întreţinem inconştient este faptul că găsim vinovaţi pentru nefericirea noastră în lume. Dacă ne displace o situaţie, o putem părăsi, oricare ar fi riscul, dar niciodată fără să ne asumăm responsabilitatea pentru consecinţele acelei alegeri. Un om care ne înşeală, ne trădează, ne tratează fără iubire nu-i vinovat de starea noastră, oricând putem părăsi obiectul suferinţei, dacă înţelegm că suntem victime prin propria îngăduinţă. 

de Maria Timuc 

sursa: jurnalul.ro

Hai să vorbim despre frumos!

"Îţi ascunzi sufletul printre flori. Nu te mai căuta departe. Ești foarte aproape"

Natura pictează pentru noi. Ziua bună se cunoaște după zâmbetul de dimineață. Fiecare zi este un dar, o binecuvântare pentru a întâlni oameni cu experiențe noi, pentru a înfăptui lucruri minunate, pentru a simți și trăi frumosul. Orice zi, loc, moment, fiinţă contează. Este important ce va fi, nu ce a fost! Idei, fapte, strigăte, doruri, vise, toate se transformă. Indiferent ce, când, cum.

Dorim concordia între oameni. Buna dispoziție și umorul ne fac să mai ieșim din supărările de orice fel. Ne vorbim, dar nu ne simţim. Diferite experiențe de diferite facturi. Florile zâmbesc chiar și în întuneric. Stârnim furtuni si apoi ne supărăm că plouă. Viaţa ne învaţă să ne asumăm alegerile de orice fel. Avem sau nu proprietatea cuvintelor când le scoatem la lumină? Sunt vii sau ofilite? Curaj sau ruşine? „Poate”, „dacă”, „trebuie”, sunt cuvinte încărcate de frică. Frica ucide iubirea, alungă liniştea, naşte dezastre. Vorbele pline de vorbe nu ating inimile… Aroma cuvintelor poartă parfumul inimii sau mirosul minții. Scrisul este condamnarea la nemurire, iar uneori poezia devine rugăciunea inimii. Simt, simți simţim.

Amintirile sunt popasuri binecuvântate pentru veșnicie. Gândurile, rugăciunile, inima, brațele, sentimentele, privirile calde ale cuiva sunt cele mai frumoase locuri din lumea aceasta. Naturalețea și gingășia oamenilor este dată de sufletele lor. Numai iubirea îl apropie pe om de Dumnezeu. Măsura iubirii oferă calitatea, pofta vieții. Icoana propune un dialog interior al inimilor. Icoana din inima ta contemplă icoana din inima mea. Ne sărutăm icoanele sufletelor unul altuia şi lăcrimăm de minunea, de fericirea de a fi. Pace întru netrecătoare pomenire.

Îţi ascunzi sufletul printre flori. Nu te mai căuta departe. Ești foarte aproape. Îndemn la simplitate. Unele lucruri nu se explică. Tăcere… Cerul nu minte. Bucurie sfântă în lumina din inimi!

Și cum mai e la tine-n suflet?

de ieromonah Hrisostom Filipescu

Ce faci când nu ai chef să faci nimic?

Cu toţii avem zile în care suntem super motivaţi şi foarte productivi, şi zile în care nu avem chef nici măcar să ne ridicăm din pat. Nu avem energie nici să facem lucrurile pe care trebuie să le facem, d-apoi să facem şi altceva în plus. Ne simţim fără chef, fără motivaţie, fără energie să facem ceva. 

Ţi se pare cunoscut scenariul? Cu siguranţă ai trecut prin aşa ceva, cel puţin o dată în viaţă. 

Cred că, şi cei mai motivaţi dintre noi, au perioade în care nu au chef să facă nimic, şi se simt uneori blocaţi într-o anumită situaţie sau poziţie. 

Asta nu înseamnă că e ceva în neregulă cu noi, sau că nu suntem capabili să ducem la bun sfârşit ceea ce ne-am propus să facem. 

Mult timp m-am simţit rău din cauza că aveam impresia că nu sunt în stare să fac un lucru până la capăt, că nu sunt suficient de capabilă, dacă nu reuşeam să fac în fiecare zi tot ce îmi propusesem. 

Suntem bombardaţi din toate părţile de mesaje în care ni se spune că pentru a avea succes, trebuie să avem planuri bine puse la punct şi să ne ţinem de ele, să facem în fiecare zi tot ceea ce ne-am propus, şi să nu amânăm niciodată. Sau, am mai auzit ceva de genul că amatorii sunt aceia care îşi fac treaba bine atunci când se simt bine, iar profesionalii sunt aceia care îşi fac treaba bine indiferent de felul în care se simt. 

Poate aşa este. Însă, cu siguranţă fiecare profesional a fost mai întâi, un amator. Şi, consider că, oricât de profesionali am fi, suntem în primul rând oameni, şi avem dreptul, ca din când în când, să ne comportăm ca nişte fiinţe cu emoţii şi stări schimbătoare, să le acceptăm şi să nu ne mai învinovăţim pentru că le avem. 

Mi-a luat mult timp să înţeleg că nu e nimic greşit în a avea momente sau perioade în care nu mă simt motivată şi nu mă simt energizată să fac nimic. Nici natura nu este mereu “fericită” şi binevoitoare, şi ea are perioade când e însorită şi ne încălzeşte şi ne desfată cu calmul şi liniştea ei, şi are perioade când e “furioasă”, se dezlănţuie, distruge totul în calea ei. 

Trăim într-o lume a contrastelor; avem BINE, dar avem şi RĂU, avem CALD, dar avem şi RECE, avem LUMINĂ, dar avem şi ÎNTUNERIC. Nu se poate să fie una fără cealaltă. 

Şi cu siguranţă, chiar dacă poate nu înţelegem, e mai bine aşa. Dacă nu am avea întuneric, nu am aprecia aşa de mult lumina. Dacă nu am avea rău, nu am şti să apreciem binele. Dacă nu am avea perioade de “lipsă de chef”, nu am mai fructifica la maxim perioadele în care suntem plini de motivaţie şi energie. 

Nu e mereu uşor să ne păstrăm motivaţia, însă şi atunci când o pierdem, trebuie să conştientizăm, în primul rând, că este doar o stare trecătoare, că e doar temporar şi că asta nu înseamnă că nu suntem în stare să facem ceea ce ne-am propus, sau că nu vom duce lucrurile la bun sfârşit. 

Iată câteva lucruri de luat în seamă, atunci când simţi că nu ai chef de nimic şi că nu eşti motivată să faci nimic. 

1. Acceptă situaţia! Acceptă că asta simţi în acest moment, aceeptă-te cu imperfecţiunile tale, şi renunţă să te mai învinovăţeşti. Nu suntem perfecţi, suntem oameni cu toţii, şi avem şi momente de slăbiciune, şi cu toţii mai şi greşim uneori. Şi asta este chiar bine, cum altfel am învăţa dacă nu am face niciodată nimic greşit? Nu te învinovăţi! Acceptă-te aşa cum eşti, şi mergi mai departe! 

2. Ia o pauză! Atunci când simţi că nu ai deloc chef să faci nimic, că nu ai energie să te duci să faci piaţa, sau să mergi la sală, chiar dacă ştii că este important să faci aceste lucruri, permite-ţi să iei o pauză de la toate. Ai dreptul să nu faci ceva, dacă chiar nu simţi că ai chef şi energie în acel moment să le faci. Nu e capătul lumii dacă azi nu ai avut chef să faci curat în casă, sau să te duci la sală. Permite-ţi să iei o pauză, să stai să leneveşti, să te uiţi la un film, fără să te învinovăţeşti că azi nu ai făcut ceea ce trebuia să faci. Nici o problemă, vei face mâine, sigur vei fi în altă dispoziţie. 

3. Perseverează! Este normal ca motivaţia să fluctueze, azi ai mai multă, mâine ai mai puţină. Chiar dacă nu reuşeşti mereu să faci ceva cu o anumită constanţă, şi să realizezi tot ce ţi-ai dorit în timpul pe care l-ai stabilit, nu este nici o problemă, atâta timp cât nu renunţi la proiect. Dacă, de exemplu, vrei să urmezi o dietă, şi azi nu ai reuşit să te ţii de ea, nu este nici o problemă, mâine vei ţine din nou. E uman să greşim, dar important e să perseverăm, să nu renunţăm. E o vorbă: “Mai bine mai târziu decât niciodată.” 

4. Schimbă scenariul! Dacă te simţi blocat, şi nu ai chef să faci nimic, încearcă să schimbi locul de unde îţi desfăşori activitatea. Dacă nu îţi mai place să mergi la sala la care mergi, încearcă să mergi la alta. Schimbă mobila în cameră, dacă nu te mai simţi bine acolo, schimbă camera din care scrii, dacă acolo nu mai ai chef să o faci, sau ieşi în parc sau în aer liber să faci o activitate care îţi place. Schimbarea de scenariu va stimula creativitatea. 

5. Reaminteşte-ţi DE CE-ul. Cu siguranţă ai început să faci un lucru dintr-un motiv. Reconectează-te la acel motiv. Fă o listă cu motivaţiile tale, de ce faci ceea ce faci, şi atunci când simţi că nu ai chef şi energie să faci nimic, reciteşte acea listă. Asta te va face să te simţi din nou motivată. Şi chiar dacă nu te vei reapuca imediat de acel proiect, sau nu vei face imediat ceea ce îţi propusesei să faci în acea zi, îţi va da o stare de bine. 

6. Reevaluează! După ce te-ai uitat din nou pe lista DE CE-urilor, îţi poţi da seama că circumstanţele sau situaţia s-a schimbat şi că scopul sau proiectul la care lucrai nu mai este important. În acest caz, renunţă la el! Nu este nimic greşit să nu termini un proiect dacă realizezi că nu ţi se mai potriveşte sau nu se mai potriveşte cu noua direcţie pe care a luat-o viaţa ta. Te vei simţi mai puţin vinovată dacă vei renunţa la acel proiect, decât dacă încerci să îl continui, dar nu reuşeşti să o faci, din cauză că îţi lipseşte cheful şi motivaţia pentru el. 

7. Recompensează-te! Dacă într-o zi nu ai chef să faci nimic, şi totuşi te ambiţionezi să faci ceva, nu uita, când ai terminat de făcut acel lucru, să îţi oferi o recompensă. Ceva ce îţi place ţie, mers la un film, mâncat o prăjitură care îţi place, ieşit la un suc cu prietenii. Dacă tot ai făcut ceva ce nu aveai chef să faci, meriţi un premiu pentru asta, nu? 

Nu mereu ne simţim cu chef să facem ceea ce ne propunem să facem. Însă nu trebuie să ne învinovăţim de asta. E normal, avem dreptul să ne permitem şi să nu facem nimic din când în când. Nu se va întâmpla nici o nenorocire dacă, din când în când, ne comportăm uman! Suntem oameni, nu suntem perfecţi, şi este OK aşa cum suntem. Să ne acceptăm aşa şi să mergem mai departe! 

Tu ai zile în care simţi că nu ai chef să faci nimic? Ce faci atunci? Te motivezi să faci totuşi ceva, sau îţi oferi prilejul de a nu face nimic? 

Lasă-mi un comment mai jos şi zi-mi ce faci tu când nu ai chef să faci nimic. 

Mulţumesc! 

sursa: http://femeieimplinita.com/

Greutățile vieții pot fi depășite …

Când pierzi în viață, nu pierde și lecția pe care viața a vrut să ți-o dea. Invață din toate câte puțin și fă tot posibilul să aplici aceste învățăminte în viața personală și profesională. Nu putem asimila și nu putem trage concluzii din greșelile altora pentru că viețile noastre deși similare, sunt atât de diferite. Fiecare om are povestea sa de viață. Fiecare își cunoaște gândurile, sentimentele, visele, posibilitățile. Unde alții au dat greș, tu poți reuși, și reversul este valabil. Nu putem să luăm decizii pe baza a ceea ce au făcut alții înaintea noastră, însă putem avea în vedere riscurile la care suntem supuși, încercând astfel să găsim soluții și să fim oarecum pregătiți. Fiecare om trebuie să-și facă loc în lumea aceasta, să-şi găsească propriul drum. Uneori, poate fi mai anevoios, alteori mai scurt decât ne închipuiam. Important este să nu abandonezi în mijlocul pustietății, să te axezi pe ceea ce cunoști, pe ceea ce crezi că poți face și să treci la acțiune. Important este să știi cum să mergi mai departe după ce ai pierdut, după ce ai eșuat în viață. Important este ca acțiunile tale să fie în echilibru cu atitudinea. Potențialul uman este același pentru toată lumea. Sentimentul tău “Nu valorez nimic”, este greșit. Total greșit. Te minți singur. Cu toții avem puterea gândului - deci ce îți lipsește? Dacă ai voință, atunci poți schimba orice. Indiferent de natura dificultăților, indiferent cât de dureroasă este experiența, a ne pierde speranța poate fi cel mai mare dezastru al nostru. Găsește speranță în cele mai negre gânduri și concentrează-te pe lucrurile frumoase și plăcute care ți se întâmplă. Atunci când ne întâlnim cu mari tragedii în viață, putem reacționa în două feluri – pierzându-ne speranța și cedând unor obiceiuri autodistructive, sau alegând să le vedem ca oportunități de a ne găsi puterea interioară. Fericirea nu se găsește întotdeauna în urma căutării. Uneori apare când ne așteptăm mai puțin. Scopul în viață nu este să devii mai bun decât alt om, ci mai bun decât tine.

sursa http://anasstassya.wordpress.com/

Cauza nefericirii noastre de toate zilele

"Un optimist va vedea întotdeauna partea plină a paharului...un pesimist, partea goală"

Cu toţii ne dorim viaţă lungă plină de fericire. Fericirea este un must have indiferent de anotimp, de vârstă sau statut. Şi e normal să fie aşa. Cui îi place să fie nefericit? Hmmm…. ar fi câţiva, dar despre asta voi scrie într-un alt articol.

Cum spuneam, cu toţii ne dorim să fim fericiţi dar nu reuşim întotdeauna. Cu excepţia momentelor cu adevărat dramatice din viaţa noastră, când numai de fericire nu e loc, nu prea am avea motive să ne declarăm nefericiţi. Decât dacă înţelegem greşit ce înseamnă să fii fericit.

În primul rând nu trebuie să aşteptăm ca cineva să facă ceva pentru fericirea noastră. Pe mulţi îi aud spunând că abia aşteaptă să fie într-o relaţie ca să fie fericiţi. Din start omul cu care intrăm în relaţie primeşte o povară grea pe umeri, îl facem responsabil de fericirea noastră. Nu este! Fericirea nu vine adusă de cineva şi nici nu pleacă odată cu acel cineva. Fericirea depinde doar de noi. Noi decidem ce şi dacă ne face fericiţi. Putem să fim fericiţi şi singuri, chiar putem, dar numai dacă acceptăm că fericirea este o stare dependentă doar de acţiunile noastre.

Pentru fiecare fericirea înseamnă altceva, aşa că nu putem avea modele când vine vorba de fericire. Dacă pentru cineva fericirea înseamnă să călătorească şi să vadă lumea, asta nu înseamnă că dacă de mâine începem să călătorim vom exploda de fericire. Pentru fiecare dintre noi fericirea stă în altceva, se rezumă la altceva. Şi nu e greu să ne dăm seama ce ne face fericiţi. Fericirea este o stare de moment. Mulţi dintre noi ne aşteptăm ca fericirea să fie o exuberantă prezenţă de dimineaţa până seara.

Fericirea este aici şi acum. Este formată din momentele în care simţi că-ţi tresare inima, când te vezi cu cineva drag, când strângi în braţe pe cine iubeşti, când vezi ceva frumos, când guşti ceva bun, când primeşti un cadou, când eşti surprins plăcut, când îţi împlineşti un vis. Şi lista poate continua pentru că după cum vedem, fericirea stă în lucrurile simple care fac parte din viaţa noastră zi de zi.

Cine crede că fericirea înseamnă haine scumpe, genţi, parfumuri, plaje exotice, maşini scumpe şi câte şi mai câte astfel de lucruri se înşeală. Este adevărat că aceste lucruri ne înfrumuseţează viaţa, dar ne-o şi complică adesea, însă dacă nu avem linişte sufletească, nu ne putem bucura de nimic. Încercăm doar să umplem un gol păcălindu-i doar pe cei care ne invidiază pentru statusul fericit de pe Facebook. Dimpotrivă, cu cât este mai opulentă viaţa noastră, cu atât mai mare e nefericirea.

Suntem doar victimele unor campanii de marketing care doreşte să-şi vândă produsele şi să ne facă să ne dorim permanent mai mult, mai nou, la fel ca al lui x sau y. Căzuţi în capcana asta, alergăm în van după fericirea mult visată.

Fericirea înseamnă să oferi, nu doar să primeşti. Să te bucuri de binele altuia şi să ajuţi atât cât îţi stă în putere. Din puţinul tău. Să redai zâmbetul unui om aflat în agonie este un act de mare generozitate. Să-i oferi timp, dragoste, sprijin la nevoie, valorează mai mult decât orice ar putea să-i vândă societatea în care trăim.

Şi să nu uităm că suntem nefericiţi pentru că suntem atenţi numai la ce nu avem, la ce ne dorim şi uităm să ne mulţumim cu ceea ce avem deja. 

sursa: http://psihologinconcediu.ro/

Mașina, zona cu risc mărit de ceartă

Faptul că bărbaţii şi femeile văd lucrurile cu ochelari atât de diferiţi este lucru banal. Odată ce ştim asta, să ne resemnăm şi să facem ce-om putea mai bine, zic.

Oricum eu cred că, până la urmă, taman diferenţele astea ne fac să ieşim în câştig, căci de cele mai multe ori doar aşa reuşim să ne completăm cu succes. Suntem împreună yin şi yang, moş şi babă, pat şi patașon, tusea şi junghiul, pic şi poc, alb şi negru şi tot aşa o pot ţine până în zori.

Bărbaţii ştiu să facă anumite lucruri care implică sânge rece, informaţii, date, soluţii, planificare şi muşchi şi tehnică şi multe altele. Dar noi, noi suntem experte emerite în tot ce ţine de orice altceva. Avem la purtător sentimente, intuiţie, dublu topping de inimă şi skills-uri sociale şi asigurăm armonios restul vieţii pe pământ.

Şi trebuie totuşi să recunoaştem că există şi situaţii în care conflictul pândeşte pervers mai mereu din umbră, această bestie nesătulă. Şi mă gândesc că, dacă le scriem negru pe alb şi le arătăm cu degetul şi umblăm pe vârfuri mai ales în situaţiile astea, o să ne fie tuturor mai uşor. Şi poate reuşim să scăpăm de ceartă ca prin urechile acului.

Una dintre situaţiile în care poţi să faci pariuri eficiente despre cât de rău o să fie, chiar şi între oameni foarte civilizaţi, care au unul pentru altul sentimente puternice şi bune, este maşina. Cum te sui în ea împreună cu partenerul de sex opus, cum ai păşit într-un teren al pierzaniei, din care toată lumea are doar de suferit.

Într-o maşină o femeie nu face nimic bine. Nervii escaladează încă de la prima curbă. Ba nu, încă de la răsucirea cheii în contact, căci trebuia s-o lase mai mult înainte să pornească, că altfel omoară nu ştiu ce la maşină. Conduce ba prea repede, ba prea încet, ba prea aproape de ăla din faţă, ba prea pe două benzi, ba prea temătoare şi deci încurcă lume, ba prea smucită şi deci “nu-se-poate-să-fii-aşa-agresivă”.

Îi spune cum să ţină volanul, cum să îşi schimbe poziţia scaunului, vrea să ştie el dacă ea vede în oglinzi exact ce trebuie. Îi umblă la climă şi la muzică, apasă el pe ştergătoare, căci a văzut nu ştiu ce strop pe care ea nu îl bagă în seamă şi cine ştie ce dezastre pot ieşi de aici. În final, urlă ca ieşit din minţi de atâta teamă când ea are stop sau el crede că nu a văzut un pieton, deşi e zi lumină şi ea nu e chioară cu acte-n regulă.

În contrapartidă, dacă bărbatul conduce, femeia nu îşi vede de treaba ei şi are tot felul de păreri șoferistice, şi asta chiar dacă nu are carnet şi habar despre cum se ţine volanul. Nu contează, ea ştie şi el nu face bine. Se vede de la o poştă că e amator şi neatent. Îl învaţă pe unde să o ia şi mai ales unde să parcheze şi începe să palpite când el nu acordă exact câtă prioritate şi-ar fi dorit ea.

Bărbaţii au obsesia drumului cel mai scurt, femeile se mulţumesc doar cu traseele lor preferate. Bărbatul şi femeia au păreri diferite despre dimensiunea obiectelor din oglindă şi cum se regăsesc ele în viaţa reală. Nici măcar nu contează că amândoi reuşesc să ajungă în fiecare zi cu bine acasă, asta nu e o dovadă suficientă pentru partener încât să-şi vadă de treaba lui.

Faptul că modul de a conduce este total diferit naşte conflicte pe bandă, la fiecare pas. Ca să nu mai zic ce tămbălău iese când el bea 2 pahare de whiskey şi o roagă pe ea să conducă la întoarcere, maşina lui. Şi, deşi strada e goală, lui îi vine să-şi smulgă părul din cap de atâta îngrijorare şi obidă, căci femeia asta, ca toate celelalte, căci nici una nu e mai brează, riscă să facă mereu un accident.

Când mă sui în maşină, încerc să-mi pun armura, dar şi botniţa. Vreau să fie bine :))))) 

sursa: 121.ro

7 lucruri la care să nu renunți atunci când ești într-o relație de cuplu

Deşi mulţi dintre noi nu conştientizăm acest lucru, o relaţie de cuplu poate fi un factor principal de schimbare în viaţa noastră. Însă rămâne de văzut dacă această schimbare este una favorabilă sau din contră, ajunge la limita (auto)distrugerii. Indiferent în care dintre cele două categorii te încadrezi, îţi prezint 7 aspecte la care să nu renunţi atunci când eşti implicată într-o relaţie de cuplu:

1. Respectul de sine

Anumite relaţii de cuplu pot scoate la iveală cele mai frumoase părţi din fiinţa noastră la fel de bine cum altele ne pot determina să devenim nesiguri pe propriile forţe.

Dacă după o perioadă de timp observi că eşti mai puţin încrezător în propriile puteri decât la începutul relaţiei, atunci este timpul să analizezi propria relaţie de cuplu.

Psihologia cuplului susţine că o relaţie de cuplu sănătoasă ar trebui să ne ofere un fundament solid care să ne permită mai departe să explorăm lumea.

2. Independenţa personală sau financiară

Ştim cu toţii cât de minunat este să fim într-o relaţie.

Însă este întotdeauna important să ne păstrăm independenţa, cât şi să respectăm independenţa partenerului nostru.

Aşadar, nu uita să te întâlneşti din când în când cu prietenii tăi, să ai parte de activităţi care nu-l includ întotdeauna pe prietenul tău.

Independenţa într-o relaţie de cuplu este întotdeauna sănătoasă deoarece te ajută să îţi dai seama că eşti în acea relaţie pentru că asta îţi doreşti, nu pentru că asta trebuie.

3. Libertatea de a alege ce e mai bine pentru tine

Niciodată nu renunţa la libertatea sau la opţiunile tale doar pentru a-l face pe celălalt fericit.

Compromisul este important, iar o situaţie în care ambii parteneri au de câştigat este ideală, însă încearcă să conştientizezi dacă partenerul tău vrea să te controleze.

Dacă în propria relaţie de cuplu te confrunţi cu diferite comentarii răutăcioase legate de modalitatea în care te îmbraci, de felul în care găteşti sau de prietenii pe care îi ai, ai grijă să nu ajungi să faci ceea ce nu vrei să faci.

4. Nicio relaţie de cuplu nu ar trebui să-ţi ia dreptul de a fi tu însuţi

Este important să-ţi protejezi esenţa indiferent cât de mult îl iubeşti pe cel de lângă tine.

Cu toţii ne schimbăm într-o anumită măsură atunci intrăm într-o relaţie de cuplu, însă este ideal să avem grijă să nu ne pierdem pe noi înşine în acest proces.

Cei care te iubesc îţi vor accepta eul autentic.

De asemenea, dacă încerci să te schimbi în mod constant, încrederea în propriile puteri va începe să şubrezească.

5. Fericirea ta

Există perioade în care teama de singurătate este mai mare decât dorinţa de fericire autentică.

Ca rezultat, rămânem blocaţi într-o relaţie de cuplu distructivă sau din care nu mai avem nimic de învăţat.

Poate că ar trebui să ne reamintim că este alegerea noastră să nu ne facem viaţa mizerabilă.

Putem renunţa la orice relaţie de cuplu atât timp cât aceasta ne sugrumă dreptul la fericire fie că este pe termen lung sau scurt.

Dacă te simţi tristă sau nefericită, întreabă-te de ce, iar dacă în răspunsul tău este inclusă şi relaţia ta de cuplu, atunci pătrunde mai adânc în acest subiect.

6. Relaţiile importante din viaţa ta

Prietenii buni sunt greu de găsit, iar dacă ai câţiva prieteni adevăraţi, atunci nu renunţa la ei pentru o relaţie.

Orice partener care îşi doreşte să renunţi la prieteniile tale pentru el este egoist şi controlant.

O relaţie de cuplu sănătoasă întotdeauna va lăsa loc şi pentru prieteniile tale.

Aşadar, este un semnal de alarmă dacă partenerul tău încearcă să te izoleze de prietenii şi de familia ta.

7. Puterea de a lua decizii.

Gândeşte-te că puterea de a decide este precum un muşchi care slăbeşte dacă nu îl foloseşti prea des.

Cu cât ne vom lăsa partenerii să decidă mai mult pentru noi înşine, cu atât ne va fi mai dificil să ştim ce vrem cu adevărat.

Acest lucru nu înseamnă că trebuie să decidem totul singuri (de-asta ne aflăm într-o relaţie de cuplu!), însă este necesar să fim conştienţi de ceea ce ne dorim cu adevărat înainte de a fi de acord.

Aşadar, orice relaţie de cuplu poate trece adesea de la limita echilibrului la cea a dezordinii emoţionale.Tocmai de aceea este indicat să observăm, din când în când, care este atitudinea noastră în faţă schimbărilor prin care trecem.

sursa: http://www.damaideparte.ro/

3 aspecte esenţiale în relaţiile de cuplu

1. Relaţia nu este despre perfecţiune, ci despre acceptare 

Relaţia de cuplu nu seamănă cu poveştile nemuritoare citite în copilărie şi nici cu ce am văzut în filmele sau desenele animate cu super-eroi. Da, am fost învăţaţi să trăim cu o tendinţă permanentă spre perfecţiune şi atunci am creat super-eroi, prinţi şi prinţese care nu există decât în imaginaţia noastră. 

Relaţiile sunt pentru a fi trăite, nu comparate sau gândite. Fiecare relaţie e unică, de aceea e inutil să compari cu ce a fost sau cu ce ţi se pare că au alţii. 

În realitate suntem oameni, cu calităţi şi numeroase lucruri de învăţat pe care le numim “defecte”. Aşa că dacă încă aştepţi să fii perfect(ă) pentru a avea o relaţie sau aştepţi partenerul “perfect”, s-ar putea să treacă viaţa pe lângă tine şi să nu-i trăieşti experienţele inedite. 

Astfel, poţi continua să-i cauţi defecte partenerului, să i le evidenţiezi zilnic sau să alegi să priveşti dincolo de ceea ce “se vede” şi te deranjează. S-ar putea să descoperi că totul ţine de unghiul din care priveşti şi din care mintea ta etichetează un comportament. 

E ok să-i spui partenerului ce te deranjează, dar poţi să faci asta cu inima deschisă în acelaşi timp, fără scene de isterie? Dacă răspunsul este da, cel mai probabil relaţia voastră va trece la un alt nivel de profunzime; dacă răspunsul este “nu”, cel mai probabil va degenera într-un conflict interminabil care nu va aduce nimic bun,decât o stare de nelinişte şi angoasă. 

Pe scurt, cel mai simplu este să îmbrăţişezi şi să accepţi imperfecţiunile, atât pe ale partenerului, cât şi pe ale tale. Doar aşa veţi putea trece dincolo de personalităţile voastre şi să construiţi ceva puternic împreună. Însă nu uita că a-i accepta imprefecţiunile nu înseamnă să tolerezi orice, iar pentru asta trebuie să-ţicunoşti valorile şi puterea interioară. 

Adevărul este că nu eşti perfect. Şi nu este nici partenerul tău. Însă puteţi fi perfect imperfecţi împreună. (Arielle Ford) 

2. Relaţia este despre iubire, nu despre raţiune 

Cum se spune, “femeile sunt făcute să fie iubite, nu înţelese”. Sunt mulţi bărbaţi care caută să înţeleagă femeile din cărţi sau de la alţi bărbaţi mai experimentaţi cu femeile. Din punctul meu de vedere e o risipă de energie, întrucât femeia trebuie simţită, nu înţeleasă logic. 

Femeia nu e matematică să-i găseşti formula, femeia e pură poezie. 

Cum ai putea “rezolva” o poezie? 

Dar şi bărbaţii, la rândul lor, sunt făcuţi să fie iubiţi, nu modelaţi după chipul şi asemănarea femeilor. 

Dacă nu eşti dispusă să-l accepţi cu toate “defectele” care te scot din sărite (şi care au rolul de a-ţi arăta mai bine aspectele tale renegate), nu vei mai avea timp să-l iubeşti cu adevărat. 

Poate că nu el trebuie să se schimbe, ci atitudinea ta faţă de el. Iar asta ţine de nişte abilităţi specific feminine pe care şi eu le-am descoperit în timp, odată cu explorarea feminităţii mele. 

Spre deosebire de masculin, femininul e într-un continuu flux şi schimbare. Bineînţeles că femeia are nevoie ca bărbatul să ţină pasul cu ea în acest flux. Dar are nevoie şi ca el să fie suficient de bine ancorat pentru ca ea să nu îşi piardă echilibrul. Ca în dans. 

Cu cât va fi mai prezent şi mai centrat în prezenţa femeii, cu cât îşi va cunoaşte mai bine forţa interioară, bărbatul va putea face faţă fără nicio problemă fluxului emoţional al femeii, în loc să se sperie şi să “fugă” prin diverse modalităţi. (jocuri de calculator, tv, etc). 

Concluzia: suntem făcuţi să fim iubiţi, atât femeile cât şi bărbaţii. Însă până la iubire, experimentăm cam tot ce nu este iubire… 

3. Nu există reţete pentru relaţii fericite, există doar legi universale de care poţi ţine cont 

Probabil ţi-ai dat seama deja că nu există formulă magică sau reţetă care să-ţi garanteze o relaţie reuşită. Şi până la urmă ce înseamnă relaţie reuşită? 

Pentru fiecare înseamnă altceva, pentru unii poate însemna linişte, pentru alţii dinamism, pentru unii poate fi o ancoră de care au nevoie, pentru alţii un prilej de a se cunoaşte mai bine. 

Una dintre ele e legea polarităţii. Astfel, pentru ca o baterie să funcţioneze, e nevoie de doi poli diferiţi şi ca bateria să fie conectată la cei doi poli, pentru aputea genera curent electric. 

Astfel, dacă doi oameni sunt într-o relaţie şi ambii sunt în acelaşi pol, nu va exista pasiune şi atracţie. Dacă femeia nu e conectată la polul feminităţii ei şi bărbatul la polul masculinităţii, relaţia de cuplu nu-şi va putea îndeplini menirea, de a genera iubire profundă. Însă puţini oameni au descoperit pe pielea lor ce este feminitatea şi masculinitatea, majoritatea urmează modelele tradiţionale din familie şi societate… 

Pentru ca relaţia să poată funcţiona, e nevoie ca femeia să-şi cunoască bine feminitatea şi bărbatul masculinitatea. Iar aici, fiecare e singurul responsabil de energia lui. Abia apoi vom putea vorbi de energie de cuplu şi de iubire adevărată. Până acolo sunt doar proiecţii, ataşamente şi poveşti cu scenarii de telenovele. 

Căci ce poate fi o relaţie decât un drum spre cine eşti, spre iubire…un drum pe care îl parcurgi de mână cu cineva… 

de Adela Haru 

sursa: http://lifeinbalance.ro/